Alaltăieri a murit Ellis Grey. La televizor. Ellis Grey, mama doctoriţei Meredith, personajul principal din filmul "Anatomia lui Grey". Serialul tot rulează de vreo câţiva ani, aşa că pot vedea oricând orice episod, fără teama că nu înţeleg cursul poveştii. Dar alaltăseară m-am uitat cu atenţie pentru că, până la o nouă reluare, nu am s-o mai văd pe Ellis. De ce a devenit dintr-o dată atât de important acest personaj secundar? Pentru că am aflat că e interpretat de actriţa Kate Burton, fiica celebrului Richard Burton cu prima lui soţie, Sybil Burton Christopher. Richard a părăsit-o pe Sybil pentru diva cu ochi violeţi de la Hollywood, Elizabeth Taylor, pe vremea când fiica lor, Kate, avea patru ani. Era epoca "Cleopatrei", glamuroasa regină a Egiptului care l-a vrăjit pe Cezar. Unii spun că Richard s-ar fi săturat de mâncărurile velşe ale nevestei lui dintâi... Minciuni sfruntate. Sybil – care după divorţul de Richard a reuşit să se impună ca "regină a scenei disco", deschizând în New York unul dintre cele mai populare cluburi ale epocii (unde, apropo, au cântat Julie Andrews, Leonard Bernstein şi obişnuiau să intre Sophia Loren, Bette Davis şi Nureyev) – s-a dovedit a fi şi o bună bucătăreasă. Câteva dintre reţetele ei au fost publicate într-o carte de bucate a epocii "swing" (alături de cele ale unor nume mari din branşă), "Singers & Swingers In The Kitchen", tipărită în anii ‘60. E drept însă că nici rivala ei, Elizabeth, nu s-a lăsat mai prejos, iar numele ei (dimpreună cu reţeta de rigoare) îl întâlnim într-o altă carte, publicată două decenii mai târziu, cu reţete ale actorilor de la Hollywood care îşi declaraseră într-o vreme simpatia pentru dieta vegan, "The Hollywood Vegetarian Cookbook". Reţeta propusă de Elizabeth cică n-ar avea decât 37 de calorii şi colesterol zero. Oricum, nu e o mâncare propriu-zisă, ci un sos vinegretă, care are la bază un căţel de usturoi zdrobit, cinci linguri de bulion (supă concentrată) de legume, o lingură de ulei, o lingură de suc de lămâie, o lingură de oţet balsamic, o jumătate de lingură de chivas mărunţit, o jumătate de lingură de asmăţui (pătrunjel creţ mentolat) mărunţit, un vârf de lingură de sos Tabasco (doar pentru gust şi numai dacă e la îndemână), puţină sare şi piper negru măcinat. Elizabeth obişnuia să amestece primele şapte ingrediente, să le lase la marinat două ceasuri, după care adăuga restul ingredentelor şi le potrivea de gust. Sosul cleopatro-elizabetan se potriveşte de minune la o salată de crudităţi sau la legume coapte pe grătar.
Publicat in Jurnalul National din 9 august 2011
marți, 1 noiembrie 2011
Reţeta de suflet - Depardieu şi marele Vatel
Oricât m-aş strădui, nu aş reuşi să-l văd pe Vatel întruchipat de alt actor al lumii decât Depardieu. Şi chiar dacă din gravura de secol al XVII-lea Vatel cel adevărat nu prea aduce cu marele Gerard („mare” la propriu şi la figurat), parcă nici nu mai contează, când spiritul „vatelian” este cel pe care-l pune acesta în valoare. Da, e, în spirit, acel Vatel care a gătit, în onoarea lui Ludovic al XIV-lea, o masă fastuoasă pentru 2.000 de persoane.
Demnă de patronul gastronomului, Marele Condé (ah! neamul ăsta, Condé, tare s-a mai priceput să-şi aleagă bucătarii – un secol mai târziu a fost în sluba lor un bucătar Robert, celebru, care a dăruit lumii şi o fabuloasă carte de bucate). Dar, revenind la Depardieu, cred că nici nu i-a fost prea greu regizorului să facă alegerea. N-a fost nevoie de nici un casting, fiindcă G.D. se recomanda de la sine. Încă de mic i-a plăcut atât de mult să mănânce, încât... a învăţat să gătească. Iar primul rol mare în care-l vedem gătind este cel din „Jean de Florette” (1986), unde joacă alături de Yves Montand şi Daniel Auteuil. Evident, nu e încă întruchiparea gastronomului prin excelenţă, ca în „Vatel”...
După ce a devenit un actor faimos, Depardieu (era cât pe ce să scriu... Vatel, atât de mult se confundă cei doi) nu a ezitat să îşi folosească faima pentru a se face cunoscut în lumea gastronomiei şi a vinului bun. Şi-a cumpărat o podgorie şi a produs propriile-i vinuri. Şi-a deschis un restaurant şi a scris o carte de bucate, intitulată cum mai simplu nici nu se putea: „Ma Cuisine”. O carte în care înalta bucătărie franceză nu-şi găseşte întotdeauna locul, dar sunt la mare cinste reţetele fruste, culese din satele Franţei. A... şi din bucătăria de acasă. Pe vremea când „marele Gerard” era încă „micul Gerard”, iar în bucătărie gătea tatăl lui, felul de mâncare favorit era tocana de iepure cu rozmarin. Pe care o regăsim în carte, după indicaţiile bătrânului Depardieu. „6 cepe eşalote, 4 căţei de usturoi roz, 4 crengi de rozmarin, 50 g unt, un iepure gras, tăiat în bucăţi, un pahar cu vin alb sec, un pahar cu apă, piper proaspăt măcinat, sare. Se curăţă ceapa şi usturoiul, se toacă rozmarinul. Se înmoaie untul într-o cratiţă, se adaugă bucăţile de iepure şi se rumenesc. Se toarnă apa şi vinul. Se adaugă sare şi piper, rozmarinul, ceapa şi usturoiul. Se acoperă şi se lasă pe foc o oră, întorcând carnea o dată sau de două ori, ca să se pătrundă bine”.
Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Vatel/Depardieu, mâncarea asta se aduce la masă musai în cratiţa în care s-a copt. Ca la Depardieu-tatăl acasă!
Publicat in Jurnalul National din 18 august 2011
Demnă de patronul gastronomului, Marele Condé (ah! neamul ăsta, Condé, tare s-a mai priceput să-şi aleagă bucătarii – un secol mai târziu a fost în sluba lor un bucătar Robert, celebru, care a dăruit lumii şi o fabuloasă carte de bucate). Dar, revenind la Depardieu, cred că nici nu i-a fost prea greu regizorului să facă alegerea. N-a fost nevoie de nici un casting, fiindcă G.D. se recomanda de la sine. Încă de mic i-a plăcut atât de mult să mănânce, încât... a învăţat să gătească. Iar primul rol mare în care-l vedem gătind este cel din „Jean de Florette” (1986), unde joacă alături de Yves Montand şi Daniel Auteuil. Evident, nu e încă întruchiparea gastronomului prin excelenţă, ca în „Vatel”...
După ce a devenit un actor faimos, Depardieu (era cât pe ce să scriu... Vatel, atât de mult se confundă cei doi) nu a ezitat să îşi folosească faima pentru a se face cunoscut în lumea gastronomiei şi a vinului bun. Şi-a cumpărat o podgorie şi a produs propriile-i vinuri. Şi-a deschis un restaurant şi a scris o carte de bucate, intitulată cum mai simplu nici nu se putea: „Ma Cuisine”. O carte în care înalta bucătărie franceză nu-şi găseşte întotdeauna locul, dar sunt la mare cinste reţetele fruste, culese din satele Franţei. A... şi din bucătăria de acasă. Pe vremea când „marele Gerard” era încă „micul Gerard”, iar în bucătărie gătea tatăl lui, felul de mâncare favorit era tocana de iepure cu rozmarin. Pe care o regăsim în carte, după indicaţiile bătrânului Depardieu. „6 cepe eşalote, 4 căţei de usturoi roz, 4 crengi de rozmarin, 50 g unt, un iepure gras, tăiat în bucăţi, un pahar cu vin alb sec, un pahar cu apă, piper proaspăt măcinat, sare. Se curăţă ceapa şi usturoiul, se toacă rozmarinul. Se înmoaie untul într-o cratiţă, se adaugă bucăţile de iepure şi se rumenesc. Se toarnă apa şi vinul. Se adaugă sare şi piper, rozmarinul, ceapa şi usturoiul. Se acoperă şi se lasă pe foc o oră, întorcând carnea o dată sau de două ori, ca să se pătrundă bine”.
Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Vatel/Depardieu, mâncarea asta se aduce la masă musai în cratiţa în care s-a copt. Ca la Depardieu-tatăl acasă!
Publicat in Jurnalul National din 18 august 2011
Femeia care a scris o carte de bucate după ce a făcut un rege să abdice pentru ea
Întrebare de 1.000 de puncte la un concurs de cultură generală: Care este numele singurei femei din lume care a scris o carte de bucate după ce a făcut un rege să abdice pentru ea? Răspuns: Wallis Warfield Simpson.
Nu era foarte frumoasă, nici foarte tânără. Era americancă şi, vorba celei care avea să devină nu peste multă vreme „Elisabeta, regina-mamă a Marii Britanii”, era „prea măritată” şi după aceea „prea divorţată” (căci până să-l facă pe regele Eduard al VIII-lea să-şi piardă minţile, Wallis Warfiled Simpson fusese măritată deja de două ori, şi la scurtă vreme avea să şi divorţeze a doua oară).
Nu voi face acum o trecere în revistă a evenimentelor care au condus la abdicarea regelui Eduard al VIII-lea (era în anul de graţie 1936) şi la urcarea pe tron a fratelui său mai mic, George al VI-lea (tatăl actualei regine a Angliei). Istoricilor le revine sarcina să scrie despre asta. Nu voi pune în pagină nici cine ştie ce cancanuri despre cel care a renunţat la tron pentru mezalianţa cu o femeie care nu corespundea din punct de vedere social statutului său. Să spunem doar că pentru mulţi a devenit foarte clar ce se va întâmpla când tânărul rege (a domnit doar în anul 1936, din ianuarie până în decembrie) a plecat cu iubita lui într-o croazieră la bordul iahtului Nahlin, până către extremitatea estică a Mediteranei.
În august, Wallis era încă măritată cu „dl Simpson”. În octombrie a depus actele de divorţ. În noiembrie, regele anunţa că vrea să abdice, iar în decembrie a şi făcut asta. După cum se vede, totul a decurs cu o rapiditate pe care numai o mare pasiune o putea dicta. „Mi s-a părut imposibil să accept această imensă responsabilitate şi să accept îndatoririle mele de rege fără ajutorul femeii pe care o iubesc”, avea să-şi justifice el abdicarea. După care a părăsit Regatul Unit pentru Austria şi pentru sudul Franţei, acceptând titlul de „Duce de Windsor”. Aşa se face că Wallis avea să intre în istorie şi sub numele de Ducesa de Windsor (e drept, după doi ani de încordate relaţii cu familia regală).
E mult de scris şi despre pendulările Ducelui de Windsor, în timpul celui de al doilea război mondial, când înspre nazişti (se pare că înainte de război se întâlnise cu Hitler, pe care îl salutase cu binecunoscutul „Heil”, iar în timpul conflagraţiei e bănuit că ar fi deconspirat naziştilor planurile aliaţilor), când înspre forţele americane şi britanice. Maţele astea le vor descurca, după cum am spus, istoricii. Pe mine mă interesează ce a mai făcut Wallis în răstimpul ăsta? Iar ce a făcut ea a ajutat eforturile de război ale aliaţilor. Vă închipuiţi că poate şi-a donat averea armatei ori că s-a înscris voluntar ca infirmieră pe front. Nimic din toate acestea. Dar ceva-ceva tot a făcut. A scris o carte de bucate (prefaţată chiar de Prima Doamnă a Americii, Eleanor Roosevelt), iar fondurile obţinute din vânzarea ei au fost folosite pentru ameliorarea vieţii britanicilor care aveau de suferit din pricina războiului. Din aceşti bani, se cumpărau ajutoare pentru familiile care rămăseseră fără locuinţe în oraşele bombardate de avioanele germane.
„Some Favorite Southern Recipes of The Duchesse of Windsor” a fost publicată în America şi vândută în America. E de înţeles de ce au prioritate în carte reţetele sudiste, arareori fiind „rătăcită” prin pagini şi câte o reţetă din sudul Franţei ori din Marea Britanie. Eleanor Roosevelt face referiri, în prefaţă, la valoarea pe care o au aceste reţete americane în contextul gastronomiei mondiale, „această tendinţă spre o simplitate sănătoasă”, spune ea, fiind „una dintre contribuţiile remarcabile pe care oamenii din Statele Unite le-au adus obiceiurilor alimentare moderne” (vorbim despre bucătăria simplă a Sudului, acum 70-80 de ani!).
În ciuda gestului ei generos, Ducesa de Windsor nu a fost iertată de maliţiozităţi nici măcar în ţara ei. Ce încredere poţi să ai într-o femeie care a convins un rege să abdice? – aveau să se întrebe jurnaliştii de la New York Herald Tribune, care i-au pus pe bucătarii de la The Home Institute să încerce fiecare reţetă, să fie siguri că indicaţiile ducesei se potrivesc şi mâncarea e comestibilă.
Tort din carne de porc
Una dintre reţetele favorite ale Ducesei de Windsor se pare că era „tortul din carne de porc” (pork cake), pregătit din carne de porc (tocată cu satârul), apă clocotită, melasă, zahăr brun, stafide, coacăze, făină, bicarbonat de sodiu, scorţişoară, cuişoare şi nucşoară, sare. Carnea se opăreşte, se adaugă melasa, zahărul şi fructele, apoi făina, bicarbonatul şi mirodeniile, se bate până se omogenizează şi se pune în tavă la copt. Reţeta ar putea părea o invenţie grotescă, dar ea e frecvent întâlnită în cărţile americane de bucate de la începutul anilor 1900, inclusiv în lucrări celebre precum enciclopedica „The Williamsburg Art of Cookery”.
Publicat in Jurnalul National (Jurnalul de Duminica), in 18 august 2011
Nu era foarte frumoasă, nici foarte tânără. Era americancă şi, vorba celei care avea să devină nu peste multă vreme „Elisabeta, regina-mamă a Marii Britanii”, era „prea măritată” şi după aceea „prea divorţată” (căci până să-l facă pe regele Eduard al VIII-lea să-şi piardă minţile, Wallis Warfiled Simpson fusese măritată deja de două ori, şi la scurtă vreme avea să şi divorţeze a doua oară).
Nu voi face acum o trecere în revistă a evenimentelor care au condus la abdicarea regelui Eduard al VIII-lea (era în anul de graţie 1936) şi la urcarea pe tron a fratelui său mai mic, George al VI-lea (tatăl actualei regine a Angliei). Istoricilor le revine sarcina să scrie despre asta. Nu voi pune în pagină nici cine ştie ce cancanuri despre cel care a renunţat la tron pentru mezalianţa cu o femeie care nu corespundea din punct de vedere social statutului său. Să spunem doar că pentru mulţi a devenit foarte clar ce se va întâmpla când tânărul rege (a domnit doar în anul 1936, din ianuarie până în decembrie) a plecat cu iubita lui într-o croazieră la bordul iahtului Nahlin, până către extremitatea estică a Mediteranei.
În august, Wallis era încă măritată cu „dl Simpson”. În octombrie a depus actele de divorţ. În noiembrie, regele anunţa că vrea să abdice, iar în decembrie a şi făcut asta. După cum se vede, totul a decurs cu o rapiditate pe care numai o mare pasiune o putea dicta. „Mi s-a părut imposibil să accept această imensă responsabilitate şi să accept îndatoririle mele de rege fără ajutorul femeii pe care o iubesc”, avea să-şi justifice el abdicarea. După care a părăsit Regatul Unit pentru Austria şi pentru sudul Franţei, acceptând titlul de „Duce de Windsor”. Aşa se face că Wallis avea să intre în istorie şi sub numele de Ducesa de Windsor (e drept, după doi ani de încordate relaţii cu familia regală).
E mult de scris şi despre pendulările Ducelui de Windsor, în timpul celui de al doilea război mondial, când înspre nazişti (se pare că înainte de război se întâlnise cu Hitler, pe care îl salutase cu binecunoscutul „Heil”, iar în timpul conflagraţiei e bănuit că ar fi deconspirat naziştilor planurile aliaţilor), când înspre forţele americane şi britanice. Maţele astea le vor descurca, după cum am spus, istoricii. Pe mine mă interesează ce a mai făcut Wallis în răstimpul ăsta? Iar ce a făcut ea a ajutat eforturile de război ale aliaţilor. Vă închipuiţi că poate şi-a donat averea armatei ori că s-a înscris voluntar ca infirmieră pe front. Nimic din toate acestea. Dar ceva-ceva tot a făcut. A scris o carte de bucate (prefaţată chiar de Prima Doamnă a Americii, Eleanor Roosevelt), iar fondurile obţinute din vânzarea ei au fost folosite pentru ameliorarea vieţii britanicilor care aveau de suferit din pricina războiului. Din aceşti bani, se cumpărau ajutoare pentru familiile care rămăseseră fără locuinţe în oraşele bombardate de avioanele germane.
„Some Favorite Southern Recipes of The Duchesse of Windsor” a fost publicată în America şi vândută în America. E de înţeles de ce au prioritate în carte reţetele sudiste, arareori fiind „rătăcită” prin pagini şi câte o reţetă din sudul Franţei ori din Marea Britanie. Eleanor Roosevelt face referiri, în prefaţă, la valoarea pe care o au aceste reţete americane în contextul gastronomiei mondiale, „această tendinţă spre o simplitate sănătoasă”, spune ea, fiind „una dintre contribuţiile remarcabile pe care oamenii din Statele Unite le-au adus obiceiurilor alimentare moderne” (vorbim despre bucătăria simplă a Sudului, acum 70-80 de ani!).
În ciuda gestului ei generos, Ducesa de Windsor nu a fost iertată de maliţiozităţi nici măcar în ţara ei. Ce încredere poţi să ai într-o femeie care a convins un rege să abdice? – aveau să se întrebe jurnaliştii de la New York Herald Tribune, care i-au pus pe bucătarii de la The Home Institute să încerce fiecare reţetă, să fie siguri că indicaţiile ducesei se potrivesc şi mâncarea e comestibilă.
Tort din carne de porc
Una dintre reţetele favorite ale Ducesei de Windsor se pare că era „tortul din carne de porc” (pork cake), pregătit din carne de porc (tocată cu satârul), apă clocotită, melasă, zahăr brun, stafide, coacăze, făină, bicarbonat de sodiu, scorţişoară, cuişoare şi nucşoară, sare. Carnea se opăreşte, se adaugă melasa, zahărul şi fructele, apoi făina, bicarbonatul şi mirodeniile, se bate până se omogenizează şi se pune în tavă la copt. Reţeta ar putea părea o invenţie grotescă, dar ea e frecvent întâlnită în cărţile americane de bucate de la începutul anilor 1900, inclusiv în lucrări celebre precum enciclopedica „The Williamsburg Art of Cookery”.
Publicat in Jurnalul National (Jurnalul de Duminica), in 18 august 2011
Reţeta de suflet: O soprană, doi bucătari şi o piersică cu îngheţată
Pe când cânta (magistral!) în „Faust” sau „Pagliacci” pe scena Covent Garden din Londra (şi-n vreme ce avea o dulce „afacere de inimă” cu Philippe, Duce d'Orleans), Nellie Melba, soprana australiană care a cucerit lumea, nu se gândea nici o clipă că va da numele unui desert şi, mai ales, că va provoca serioase dispute între iluştrii istorici ai... gastronomiei. Conform Larousse Gastronomique (uriaşa enciclopedie a bucătărelilor din toate timpurile), în 1892, pe când soprana era invitată la un dineu organizat la Savory Hotel din Londra, celebrul bucătar francez
Auguste Escoffier a creat un desert anume pentru ea, combinând două îndrăgite fructe ale verii – piersicile şi zmeura – cu îngheţata de vanilie. Şi pentru că trebuia să poarte un nume – nu-i aşa? – i-a spus „Peach (piersică) Melba”. În acelaşi an, cu prilejul cinei de după premiera operei „Lohengrin” la Covent Garden, Escoffier aşază acest desert pe o aripă de lebedă, sculptată în gheaţă, turnând deasupra zahăr topit. Opt ani mai târziu, la Carlton Hotel, Escoffier creează o altă variantă, cu topping din jeleu de zmeură. După care lasă frâu liber imaginaţiei şi găteşte pentru ea variaţii la temă, folosind pere, caise şi jeleuri de fragi.
Se pare că australianca era o muză extraordinară şi, dacă ar fi fost compozitor, Escoffier i-ar fi dăruit, în loc de dulciuri, arii de operă. Cu toată această demonstraţie de creativitate culinară, un bucătar din Lumea Nouă, tocmai din San Francisco, îşi arogă şi el paternitatea asupra celebrului desert „Peach Melba”. Este vorba despre Victor Hirtzel, chef la St. Francis Hotel, care în 1910 publică o culegere intitulată „Cartea de reţete şi meniuri de la Hotelul St. Francis”. El notează acest amănunt în cartea lui, fiind preluat mai târziu în volumul „Cine somptuoase la lumina gazului lampant, în San Francisco. Reţete pierdute, secrete culinare, oameni strălucitori, saloane şi restaurante fabuloase din Era de Aur”, semnat de Frances de Talavera Berger şi John Parke Custis. Posteritatea lui Hirtzel e mai puţin eclatantă decât cea a lui Escoffier. Dar chiar şi aşa, cu o paternitate nevalidată, America sărbătoreşte, pe 13 ianuarie, Ziua Naţională „Peach Melba”.
Publicat in Jurnalul National din 24 august 2011
Auguste Escoffier a creat un desert anume pentru ea, combinând două îndrăgite fructe ale verii – piersicile şi zmeura – cu îngheţata de vanilie. Şi pentru că trebuia să poarte un nume – nu-i aşa? – i-a spus „Peach (piersică) Melba”. În acelaşi an, cu prilejul cinei de după premiera operei „Lohengrin” la Covent Garden, Escoffier aşază acest desert pe o aripă de lebedă, sculptată în gheaţă, turnând deasupra zahăr topit. Opt ani mai târziu, la Carlton Hotel, Escoffier creează o altă variantă, cu topping din jeleu de zmeură. După care lasă frâu liber imaginaţiei şi găteşte pentru ea variaţii la temă, folosind pere, caise şi jeleuri de fragi.
Se pare că australianca era o muză extraordinară şi, dacă ar fi fost compozitor, Escoffier i-ar fi dăruit, în loc de dulciuri, arii de operă. Cu toată această demonstraţie de creativitate culinară, un bucătar din Lumea Nouă, tocmai din San Francisco, îşi arogă şi el paternitatea asupra celebrului desert „Peach Melba”. Este vorba despre Victor Hirtzel, chef la St. Francis Hotel, care în 1910 publică o culegere intitulată „Cartea de reţete şi meniuri de la Hotelul St. Francis”. El notează acest amănunt în cartea lui, fiind preluat mai târziu în volumul „Cine somptuoase la lumina gazului lampant, în San Francisco. Reţete pierdute, secrete culinare, oameni strălucitori, saloane şi restaurante fabuloase din Era de Aur”, semnat de Frances de Talavera Berger şi John Parke Custis. Posteritatea lui Hirtzel e mai puţin eclatantă decât cea a lui Escoffier. Dar chiar şi aşa, cu o paternitate nevalidată, America sărbătoreşte, pe 13 ianuarie, Ziua Naţională „Peach Melba”.
Publicat in Jurnalul National din 24 august 2011
Reţeta de suflet – Carte de bucate inspirată de muzica Beatles
Ea a venit pe fereastra bucătăriei. Ea – cum care Ea? Inspiraţia, desigur. Sau muzica? Stephen J. Spignesi publica, în urmă cu un deceniu, o carte de bucate ale cărei reţete, toate, au fost inspirate de muzica legendarei formaţii britanice Beatles. "She Came in Through the Kitchen Window" este titlul acestei cărţi, scrisă cu mult umor (şi cu multă ştiinţă culinară), din care puteţi găti în timp ce fredonaţi melodiile celor patru "muschetari" ai rockului. În general, ne întrebăm cum asociem mâncarea cu băutura, nu cu muzica. De data aceasta, pentru că vorbim despre reţete aparte, Stephen J. Spignesi a mizat mult pe aliteraţii şi jocuri de cuvinte, aşa că vă va veni uşor să aflaţi care e piesa muzicală potrivită luându-vă după numele pe care le-a dat el bucatelor: "Any Thyme at All" este, de fapt, un delicios pui cu lămâie şi cimbru, "Give Peas a Chance" te provoacă cu paste italiene cu mazăre, "I’d Love to Tuna You" e o tocaniţă cu ton roşu. Dacă nu ştiţi ce să fredonaţi la desert, Spignesi vă sugerează "Savoy Truffle", de pe "White Album" al lui George Harrison – bineînţeles, însoţind cele mai soft trufe de ciocolată de pe planetă. Dominând de mai bine de o jumătate de secol piaţa muzicală de gen (The Beatles a fost înfiinţată în 1960, în Liverpool, dar succesul îl vor cunoaşte abia din 1962, când cântă pentru prima dată în formula de aur John Lennon, Paul McCartney, George Harrison, Ringo Starr), formaţia a incitat mereu imaginaţia fanilor. Despre cum şi ce mâncau beatles-ii ştim puţine lucruri – deşi se pătrează o fotografie cu Yokko Ono gătindu-i lui John Lennon şi meniul de la întâlnirea celor patru cu Elvis Presley, în 1965. Pot să vă dau însă, foarte pe scurt, o reţetă de biscuiţi, aşa cum a creat-o Spignesi. Pentru trei ceşti şi jumătate de făină, ai nevoie de 4 linguriţe de praf de copt, o linguriţă şi jumătate de sare, o lingură de piper negru, măcinat, 150 ml ulei de măsline, 225 ml apă. Se amestecă toate ingredientele, se întinde o foaie de aluat şi se taie în fâşii de dimensiuni potrivite. Se pun în tava în care s-a potrivit hârtia pentru copt. Se la să la foc potrivit (în cuptorul preîncălzit) timp de 25-30 de minute. O reţetă picantă, pentru "beatlesmaniaci"!
Publicat in Jurnalul National din 6 septembrie 2011
Un tramvai numit dorinţă şi... o carte de bucate
Săptămâna trecută, organizatorii „Tennessee Williams New Orleans Literary Festival” anunţau continuarea vânzărilor cu reducere a tichetelor de acces VIP la toate manifestările ediţiei cu numărul 26, care ar trebui să aibă loc în martie, anul viitor. Cursuri şi evenimente teatrale, expoziţii, serate literare, dineuri şi cocteiluri, cinci zile la pachet, cu o reducere de 100 de dolari. Mie-mi lipseşte doar tramvaiul... care să mă ducă în America, mai ales că – „wow!” – unul dintre evenimentele anunţate este (re)lansarea unei cărţi de bucate, „Dinner With Tennessee Williams”, care a crescut, ca un aluat de pâine, din dragostea unui oraş pentru un scriitor.
Azi, New Orleans e răvăşit de furtuna tropicală Lee, căreia nu i-ar face faţă nici Stanley Kowalski (interpretat magistral, acum exact 60 de ani, de Marlon Brando). Îmi doresc ca după furtună să se arate soarele (şi la New Orleans) şi, chiar dacă nu am restul de 400 de dolari pentru „all-pass”-ul VIP (şi nici banii de drum până-n America şi celelalte), tot mi-aş dori să fiu acolo-n primăvară. Nu neapărat pentru cartea de bucate, deşi sunt sigură că merită, câtă vreme e scrisă de trei pasionaţi ai bucătăritului... şi-ai lui Tennessee Williams. Greg Picolo e un chef local, cu renume în Louisiana şi în State, care a gătit, inspirat de dramaturgia lui T.W., la ultimele unsprezece ediţii ale festivalului de literatură. „Mi-a fost de multe ori alături, când găteam, îi simţeam răsuflarea în spate.
E ca şi cum mi-ar fi şoptit la ureche reţetele, iar eu nu am făcut decât să le pun în practică”, spune el, ca să ne convingă că spiritul dramaturgului pluteşte în aburii bucatelor de pe plită. Troy Gilbert – cel de-al doilea coautor – a mai scris şi alte cărţi de bucate; lui i-a revenit sarcina să stilizeze textul (şi, uneori, să creeze reţete). Kenneth Holditch este doctor în literatură, expert în dramaturgia lui Tennessee Williams şi a fost consultantul cărţii, punând în relaţie reţeta cu textul literar. Nu vă pot da o reţetă acum, dar un pont „T.W.” vă vând: cotletul de porc ar putea ieşi genial dacă l-aţi găti înăbuşit într-un sos pe bază de cola, Bourbon, melasă, ulei de măsline, sos de soia şi suc de mere verzi, condimentat cu ceapă, usturoi tocat, cimbru, rozmarin, sos Tabasco, sare şi piper.
Publicat in Jurnalul National din 7 septembrie 2011
Azi, New Orleans e răvăşit de furtuna tropicală Lee, căreia nu i-ar face faţă nici Stanley Kowalski (interpretat magistral, acum exact 60 de ani, de Marlon Brando). Îmi doresc ca după furtună să se arate soarele (şi la New Orleans) şi, chiar dacă nu am restul de 400 de dolari pentru „all-pass”-ul VIP (şi nici banii de drum până-n America şi celelalte), tot mi-aş dori să fiu acolo-n primăvară. Nu neapărat pentru cartea de bucate, deşi sunt sigură că merită, câtă vreme e scrisă de trei pasionaţi ai bucătăritului... şi-ai lui Tennessee Williams. Greg Picolo e un chef local, cu renume în Louisiana şi în State, care a gătit, inspirat de dramaturgia lui T.W., la ultimele unsprezece ediţii ale festivalului de literatură. „Mi-a fost de multe ori alături, când găteam, îi simţeam răsuflarea în spate.
E ca şi cum mi-ar fi şoptit la ureche reţetele, iar eu nu am făcut decât să le pun în practică”, spune el, ca să ne convingă că spiritul dramaturgului pluteşte în aburii bucatelor de pe plită. Troy Gilbert – cel de-al doilea coautor – a mai scris şi alte cărţi de bucate; lui i-a revenit sarcina să stilizeze textul (şi, uneori, să creeze reţete). Kenneth Holditch este doctor în literatură, expert în dramaturgia lui Tennessee Williams şi a fost consultantul cărţii, punând în relaţie reţeta cu textul literar. Nu vă pot da o reţetă acum, dar un pont „T.W.” vă vând: cotletul de porc ar putea ieşi genial dacă l-aţi găti înăbuşit într-un sos pe bază de cola, Bourbon, melasă, ulei de măsline, sos de soia şi suc de mere verzi, condimentat cu ceapă, usturoi tocat, cimbru, rozmarin, sos Tabasco, sare şi piper.
Publicat in Jurnalul National din 7 septembrie 2011
"Alimentele ne sunt prieteni, noi am transformat mâncarea într-un duşman"
O carte de nutriţie pentru familie. O adevărată enciclopedie care răspunde la toate întrebările posibile de tipul: “ce trebuie să mâncăm?”, “cum trebuie să mâncăm?”, “când trebuie să mâncăm?”. O pledoarie pentru “reîmprietenirea” cu alimentele. O hartă care te ajută să găseşti căile cele mai bune pentru o nutriţie corectă. “Sănătatea are gust”, cea mai recentă carte a Dr Mihaela Bilic, ne poate ajuta să ne repoziţionăm faţă de mâncare, faţă de poftele şi slăbiciunile noastre gurmande, faţă de nevoile noastre de hrană.
Simona Lazăr: Despre prietenie şi prieteni am vorbit de nenumărate. Dar cred că niciodată nu ne-am gândit că avem un prieten mai de nădejde decât oricare altul din jurul nostru şi acela este mâncarea. Mai bine zis, dacă ştim cum să mâncăm, ce să mâncăm şi când să mâncăm, putem să aflăm multe despre prietenie. Iar despre această relaţie specială am invitat-o să ne vorbească pe dna dr Mihaela Bilic, medic nutriţionist şi autor al unei monumentale cărţi despre “prietenia” dintre sănătate şi mâncare, despre “prietenia” dintre om şi aliment. Dna Mihaela Bilic, am să vă întreb, aşa cum s-au întrebat zilele acestea toţi cei care v-au fost alături la lansarea cărţii: are sănătatea gust?
Dr Mihaela Bilic: Eu nu spun doar că are, ci că are foarte mult gust, pentru că altfel nu am fi strâns alături de noi atâţia prieteni, nu aş fi fost încurajată să declanşez o sărbătoare, care vine parcă din cărţile de poveşti. Pentru că până acum, de câte ori ne gândeam la o lansare de carte, ne gândeam – ştiu eu – la jurnalişti, la microfoane, la întrebări, la răspunsuri, poate la foarte multe fotografii... Dar de data asta, pentru că şi cartea vorbeşte despre mâncare şi mâncarea face parte din identitatea noastră, ca români, şi întotdeauna a stat în mijlocul mesei, am pus această carte într-un context care i se potriveşte. Şi încurajările pe care le-am primit, şi reacţiile şi emoţia pe care le-a declanşat în oameni ideea mea, şi transformarea acestei idei în realitate m-au umplut de bucurie şi mi-au demonstrat nu numai că sănătatea are gust, dar şi că, din păcate, noi am uitat gustul ei. Dar el este acol, în noi, şi e suficient să punem o întrebare, să gustăm un fel de mâncare sau să punem laolaltă anumite ingrediente şi imediat gustul ştiut iese la iveală, fără nici un fel de problemă. El este în noi şi abia aşteaptă să iasă.
Simona Lazăr: Pentru mine a fost o mare uimire faptul că aţi ales să faceţi o lansare cu mâncăruri de tot felul, multe, din belşug, cu mulţi prieteni adevăraţi şi cu multe “alimente-prieteni”, timp de trei zile, ca nunţile din poveşti, tocmai acum, când este vorba despre o carte scrisă de un medic nutriţionist. Şi spun asta pentru că, de obicei, noi asociem medicul nutriţionist cu ideea de dietă. Dieta înseamnă mâncare mai puţină sau o mâncare foarte strict aleasă, care respectă anumite ore de masă, sunt lucruri pe care ai voie sau nu ai voie să le mănânci... Cum putem să explicăm, în acest context, această sărbătoare de trei zile, ca la nunţile din poveşti?
Dr Mihaela Bilic: Cred că noi am făcut din mâncare şi din tot ceea ce înseamnă alimentaţie o problemă pe care am construit-o pe o fundaţie care, de fapt, nu există. Mâncarea, întotdeauna, a fost ceva firesc, organismul nostru ştie să ceară ceea ce are nevoie. Nu trebuie să fim nutriţionişti, să avem doctoratul în nutriţie, să facem lucrurile ştiinţific, pentru ca să ştim că a mânca este un lucru firesc şi că foamea, saţietatea sunt lucruri pe care nu trebuie numai să le acceptăm, ci şi să le exprimăm. Toată cartea este un mesaj şi o pledoarie pentru a reconstrui această relaţie firească dintre om şi mâncare. Cred că noi am declanşat un război acolo unde nu era nevoie de el şi organismul, atunci, şi-a pierdut reperele şi a transformat mâncarea într-un duşman, pentru că noi ne adresăm mâncării pentru cu totul alte probleme... Noi încercăm să umplem cu mâncare goluri cum ar fi tristeţea, frustrarea, nerealizările. Întotdeauna ne îndreptăm spre mâncare din punct de vedere emoţional şi nu realizăm că ea, de fapt, nu poate să umple acel gol şi nu ne poate rezolva o problemă. Dar mâncarea aceea autentică, aşa cum o făceau bunicele noastre, e în măsură să ne ajute să găsim răspunsuri. Din cauza asta le-am adus la Bucureşti pe bunicuţele din Făgăraş, să le vedem cât sunt de autentice, să le vedem că pot să bea un păhărel de rachiu, că pot să danseze la 80 de ani, că pot să gătească şi să meargă la coasă la vârsta aceasta; am făcut-o tocmai pentru a arăta oamenilor că firescul, în viaţa noastră, apare în momentul acela în care am pus şi mâncarea strămoşilor în mijlocul mesei.
În bucătăria Raiului
Simona Lazăr: Să spunem că, pentru lansarea aceasta a cărţii, trei zile ca-n poveşti, aţi ales să secţionaţi spaţiul în şase compartimente diferite, în funcţie de tipurile de hrană care ne-au umplut zilele şi anii de-a lungul existenţei noastre. Vorbim despre bucătăria tradiţională, cea a bunicilor, despre bucătăria de cantină, pe care fiecare dintre noi a încercat-o măcar o dată, la fel cum ceea ce se întâmplă într-un restaurant în domeniul gastronomiei face parte din existenţa noastră dacă nu curentă, măcar ocazională. Vorbim, totodată, despre mâncarea “la colţ de stradă”, mâncarea pe fugă, mâncarea mileniului III – dar care nu este numai a mileniului nostru, ci vine de undeva din trecut şi are un pedigree, de asemenea. Vorbim despre mesele câmpeneşti, despre picnurile de odinioară şi grătarele noastre de astăzi. Şi, în fine, vorbim despre mâncarea din Rai, despre bucătăria Raiului, dacă există aşa ceva... O să ne întoarcem la toate aceste tipuri de bucătării prezentate în momentul lansării cărţii “Sănătatea are gust”, dar pe care de asemenea le regăsim picurate în toate paginile cărţii... ne vom întoarce la ele, nu înainte de a o întreba totuşi pe dna dr Mihaela Bilic ce înseamnă să mănânci “ca în Rai”?
Dr Mihaela Bilic: Aici o să zâmbiţi, dar am primit două mesaje diferite din două direcţii diferite, neaşteptate amândouă. Am aflat că ciocolata şi boabele de cacao erau considerate de maiaşi şi de azteci drept hrana zeilor. Şi am primit apoi de la un drag prieten, care este şi prezent în cartea mea – are un capitol pe care l-a scris, este preot şi are doctoratul în religie –, am primit de la el un mesaj care şi pe mine m-a pus pe gânduri, tocmai pentru că vine într-o interpretare uşor diferită de cea a nutriţioniştilor. De pe poziţia lui de preot şi analizând aceste mesaje ale credinţei, el a tras o concluzie frumoasă: până la urmă, în Rai, Evei i-a fost interzis mărul, dar din câte bunătăţi trebuie că există acolo, ea tocmai mărul acela l-a dorit. Şi atunci el spune, frumos, că statutul nostru de păcătoşi, de muritori, se trage de la un simplu măr, care a fost... interzis. Alăturând acestea două, aş spune că este esenţial nu numai să nu ne interzicem unele alimente, mâncăruri – pentru că, iată, că ele apoi devin dorite – dar, atenţie, alimentele care simţim că ne umplu de bucurie şi plăcerea venită din mâncare trebuie nu numai să fie permise, dar trebuie să le degustăm la maxim. Ciocolata, cu siguranţă, este ruptă din Rai, pentru că nu există persoană căreia să nu-i placă. Acele boabe de cacao au cucerit o întreagă lume, fără să ştim prin ce vrajă au făcut-o. Ciocolata, ceaiul şi cafeaua sunt considerate hrana zeilor, se crede că sunt venite de undeva dintr-un alt tip de energie, dar cu siguranţă sunt pe pământ ca să ne umple nouă sufletul de bucurie. Şi atunci nu numai că nu le interzicem, dar chiar ne desfătăm cu ele, prin acele ritualuri frumoase, fie că este vorba de cafea, fie că e vorba de ceai. Iar ciocolata, ei bine, ciocolata trebuie savurată la maxim.
Simona Lazăr: Dar să reţinem că niciodată ciocolata nu trebuie mâncată mecanic, atunci când avem un necaz, ci trebuie savurată...
Dr Mihaela Bilic: Trebuie să ne umplem simţurile cu toate aromele şi cu toate gusturile care există în alimente şi să fim acolo, prezenţi, în momentul în care savurăm un fel de mâncare. Pentru că asta este ideea: organismul nostru ştie foarte bine cum să simtă un aliment, numai că noi nu mai permitem ca toate simţurile să fie îndreptate spre mâncare. Noi mâncăm cu gura, şi cu ochii privim la televizor, şi cu urechile ascultăm altceva, şi uităm să simţim care este gustul mâncării. De multe ori, dacă ne-ar întreba cineva ce gust anume a avut mâncarea sau chiar ce anume am mâncat, nu ştim. Dacă am fi legaţi la ochi, nu am mai şti să recunoaştem ce anume am mâncat cu o clipă înainte. Şi asta tocmai pentru că atenţia noastră nu mai este în farfurie.
Despre mâncare şi ritual
Simona Lazăr: Vorbeaţi foarte frumos despre ritual... Dar există un ritual al mesei pe care l-am moştenit din bătrâni. Am învăţat de acasă, de exemplu, că masa începe cu o rugăciune şi se termină cu o rugăciune. Am învăţat că atunci când tăiem pâinea sau când tăiem mămăliga cu aţa trebuie să facem o cruce deasupra, am învăţat că atunci când gătim mâncărurile trebuie să le închinăm. Dv. sunteţi nutriţionist, sunteţi autoarea unei cărţi excelente despre legătura dintre om, bucate şi sănătate. Vă întreb, însă, ritualul acesta al credinţei, în timp ce ne pregătim mesele de fiecare zi, în timp ce luăm mesele de fiecare zi, este important?
Dr Mihaela Bilic: Cu siguranţă, credinţa a apărut şi pentru a educa acest ritual. Nu numai crucea făcută pe pâine, dar prezenţa tuturor membrilor familiei, ritualul de a lua masa cu ceilalţi este foarte important. În aceste şase tablouri, dincolo de alimentele care sunt prezente fizic pe mese, am vrut de fapt să recreez atmosfera, emoţia, ambianţa – lucruri care contează câteodată mai mult decât ceea ce avem în farfurie. Pentru că dacă omul de la ţară vrea să facă din masă o sărbătoare, pune în mijlocun castron de fasole, iar cei din jur o vor considera sărbătoare dacă toată lumea o ridică la acest rang şi dacă se bucură de ea. Deci, nu numai mâncarea contează, dar mai mult contează ambianţa, atmosfera şi prezenţa celor din jur. Din cauza asta, nu numai ar trebui să ne întoarcem la gătitul mâncării, dar acel timp petrecut în contact cu alimentele, acea pregătire trebuie neapărat să facă parte din actul alimentar, pentru că altfel, în momentul în care mâncarea este deja gătită şi noi o consumăm, această lipsă a încărcării emoţionale şi acest timp nepetrecut în contact cu mâncarea până la urmă ne fac să pierdem repere importante mai mutl decât trebuie. Şi asta pentru că noi am sărit peste preludiul mesei, ca să spunem aşa. Lucrurile scoase din context nu mai funcţionează. Nimeni nu se supără dacă stă la coadă la o autoservire, la “împinge tava”, pentru că asta şi era ideea, să te bucuri, în aşteptarea a ceea ce va urma. Iar mâncarea aceea făcută la cazan nimeni nu s-a întrebat vreodată câte calorii conţine. Până la urmă, nu alimentul în sine ne este duşman, ci felul în care noi îl folosim, scos din acest context al firescului. Românii au uitat să-şi mai gătească mâncarea. Am uitat să mai mâncăm ciorbă, am uitat să mai mâncăm tocăniţă... E şi motivul pentru care le-am adus, azi, din nou în centrul atenţiei, ca să văd dacă tresărirea şi emoţia pe care oamenii o aveau cândva la această apropiere faţă de mâncare mai există. Şi... există, vă spun, într-un mod irezistibil. Adică toată lumea se bucură de cozonac, de sarmale, de mititei, pentru că fac parte dintr-o alimentaţie echilibrată. Important este să le mâncăm alături de ceilalţi şi în cadrul lor natural...
Simona Lazăr: Şi cu măsură...
Dr Mihaela Bilic: Cu siguranţă cu măsură, pentru că chiar şi aici, la acest evniment de trei zile şi trei nopţi de poveste, de petrecere românească – până la urmă cartea fiind biletul de intrare –, porţiile au fost stabilite cu măsură, de mine. Porţia corectă a fost stabilită şi toată lumea a putut să se înfrupte din tot felul de bucate, într-adevăr, un pic neobişnuite la o masă de nutriţionist, dar pentru simplul fapt că am făcut-o cu măsură, am putut să le avem pe toate.
Simona Lazăr: Pentru că aţi amintit de măsură... Vorbeam ceva mai devreme despre diete, vorbeam însă şi despre credinţă, despre ritual. Să mai aducem în faţă un cuvânt: postul. De multe ori, stând de vorbă cu preoţi sau cu călugări, mi s-a spus: postul nu este o dietă. Cu toate acestea, postul ajută, echilibrează organismul, face ca dacă respectăm anumite reguli să avem ceea ce doriţi şi dv. să ne propuneţi: o alimentaţie sănătoasă. Este important postul?
Dr Mihaela Bilic: Aş spune că, de fapt, este esenţial, pentru că de fapt noţiunea de “post” înseamnă întoarcerea atenţiei de la exterior, de la ceea ce ne înconjoară, către interiorul nostru. Postul este un fel de curaj de a privi în interior, pentru că postul – chiar am primit această pildă de la un preot – înseamnă nu numai să ai o senzaţie de foame, şi de abţinere, şi de sacrificiu, ci însemană de-adevăratelea, până la urmă, o punere în valoare a alimentului respectiv. Pentru că în momentul în care faci o pauză în a-l consuma, bucuria reîntoarcerii la acel aliment este cu atât mai mare. Se poate considera că ai postit şi în momentul în care din porţia ta normală sau din cantitatea de mâncare de fiecare zi reduci foarte mult. Adică din cinci sarmale mănânci numai una. Numai simplul fapt că ţi-ai înfrânat această satisfacere a simţurilor cu ajutorul mâncării te ajută să te întorci spre interior şi să vezi altfel lucrurile. În momentul în care punem măsură şi stabilim nişte restricţii, este clar că lucrurile capătă o altă amploare. Însă atenţie, postul este lăsat şi de natură într-un mod firesc. Organismul uman poate supravieţui doar cu apă 40 de zile. Postul din Biblie, cel de 40 de zile, are o explicaţie ştiinţifică foarte clară. Chiar putem supravieţui doar cu apă. Câteodată energia nu ne vine doar din mâncare – şi aici, iată, vine religia, care ne spune că mai există şi un alt tip de energie cu care ne încărcăm, cu condiţia ca noi de-adevăratelea să facem lucrurile din interior, nu să facem paradă de post. Deci nu să mâncăm caşcaval de soia şi şniţel de soia. În momentul în care cuvântul “post” apare în vocabularul nostru, el înseamnă o curăţire la propriu şi a gândurilor, şi a corpului, şi cu siguranţă această energie divină care ne permite să supravieţuim 40 de zile fără mâncare ştie ea ce face, de vreme ce organismul nostru nici nu se-mbolnăveşte, nici nu se alienează prin post.
O carte pentru toată familia
Simona Lazăr: Spuneam că unii consideră postul un fel de dietă pentru slăbit... Nu recomandaţi însă dietele acestea drastice, nici pe cele ocazionale, ci pe cele bine stabilite, poate chiar cu ajutorul unui nutriţionist, pentru că el vede fiecărui om ce i se potriveşte. Dar dincolo de diete, alimentaţia joacă un rol esenţial în vindecarea, în ameliorarea unor boli. Nu vorbim acum doar despre silueta noastră, ci vorbim, cum spuneaţi, despre faptul că între alimentaţie şi sănătate există un mare semn “=” sau, mă rog, un semn care le face să relaţioneze. (Nu ştiu ce alt semn matematic am putea inventa, dar cu siguranţă, cineva, cândva va inventa un semnul potrivit...) Spuneţi-mi câte ceva despre felul în care un aliment sau un anumit tip de alimentaţie se potriveşte cu o anumită afecţiune sau cu o anumită problemă de sănătate pe care o avem, sau problemelor pe care le avem în copilărie, la senectute, ca femei şi ca bărbaţi. Am văzut că aţi secţionat cartea în foarte multe capitole, care ţin cont de toate aceste detalii ale existenţei noastre...
Dr Mihaela Bilic: Eu aş spune că ideea în sine de carte de familie a venit tocmai pentru a pune laolaltă multe capitole micuţe, care sunt adresate problemelor din viaţa de zi cu zi. Într-adevăr, există patru părţi în carte, una dedicată etapelor fireşti din existenţa noastră, de când ne naştem până la bătrâneţe. Alta dedicată persoanelor care vor, cu ajutorul alimentelor, să-şi îmbunătăţească performanţele fizice, intelectuale. De exemplu, sunt capitole dedicate persoanelor care îşi doresc o memorie mai bună sau capitole prin care aflăm ce să mâncăm atunci când suntem obisiţi, sau când vrem să fim binedispuşi, pentru că până şi tristeţea poate fi ameliorată cu ajutorul mâncării. Există apoi o secţiune mare în care sunt prezentate alimentele-prietene, informaţii utile în cazul persoanele care au de la mici afecţiuni, până la boli cum ar fi, eu ştiu, diabetul. Nivelul colesterolului crescut în sânge, anemia – toate aceste boli pot fi ameliorate cu ajutorul mâncării...
Simona Lazăr: Trebuie să spunem că nu pot fi vindecate...
Dr Mihaela Bilic: Nu vindecate, dar este clar că stilul de viaţă şi mâncarea pot juca un rol. Alimentele sunt prezentate drept prieteni, nu există duşmani în carte; am încercat să elimin noţiunea de aliment care ar putea deranja organismul.
Simona Lazăr: Nociv, interzis...
Dr Mihaela Bilic: Vedeţi că nici măcar nu pot să pronunţ cuvintele astea. Sunt topuri care recomandă acele alimente care ne sunt benefice... Nu vorbim de rău nici un aliment.
Simona Lazăr: Cum nu-i vorbim de rău pe prieteni.
Dr Mihaela Bilic: Absolut, absolut... Însă este clar că putem să rezolvăm foarte multe dintre aceste probleme, cu ajutorul mâncării, de la o piele frumoasă, care nu ne dorim să îmbătrânească, până la probleme care ţin de sănătatea unghiilor sau a articulaţiilor. Totul poate fi ameliorat cu ajutorul mâncării şi este bine să ştim care ne sunt prietenii din acest domeniu. Ultima parte a cărţii este dedicată, dacă vreţi, slăbiciunilor noastre, pentru că şi aici avem foarte multe de spus. Avem capitole pentru iubitorii de dulciuri, sau de făinoase, sau poate de alcool. Deci toată lumea primeşte un sfat. Iată, acum este toamnă şi este păcat să nu băgăm în seamă, pe lângă frunzele frumoase care au îngălbenit, alimentele şi legumele de sezon. Avem diete pentru anotimpuri. Există un capitol cu diete pentru sărbători şi vacanţe, astfel încât să ne întoarcem cu acelaşi număr de kilograme dintr-o vacanţă all inclusive. Am încercat să trec în revistă toate aspectele vieţii noastre de zi cu zi în care ne intersectăm cu mâncarea. Şi culmea este că ele sunt foarte multe, în final în carte sunt 55 de capitole distincte, tocmai pentru că foarte multe dintre întrebările pe care le-am primit de-a lungul timpului au acoperit o arie atât de largă. Există chiar un capitol despre interacţiunea dintre medicamente şi alimente – de multe ori am primit întrebări de genul: “ce anume să mănânc când iau anumite pastile?”. Deci, până la urmă, este un fel de carte-răspuns acolo unde oamenii sunt preocupaţi în legătură cu mâncarea. Am încercat să le vin în întâmpinare cu această enciclopedie de sfaturi legate de mâncare, pentru că sunt şi sfaturi culinare, legate de gătit, de ce anume cumpărăm, un pic de psihologie, cum să identificăm obiceiurile greşite şi să scăpăm de ele. Deci chiar este pentru familie...
Despre mituri şi confuzii
Simona Lazăr: Este un lucru foarte bun, pentru că de mult nu am mai văzut o carte care să se adreseze tuturor generaţiilor dintr-o familie. Cred că este unul dintre atuurile cărţii dv. Dna Mihaela Bilic, ca medic, aţi întâlnit fel de fel de pacienţi, îmi spuneaţi că oamenii au venit să vă întrebe despre o hrană corectă... Care sunt întrebările pe care le primiţi cel mai des?
Dr Mihaela Bilic: Inclusiv această mediatizare extremă a tot ceea ce înseamnă dietă, slăbit, imagine perfectă, această presiune a mass-media a dus la construirea unor mituri. Întrebările pe care le primesc sunt mai degrabă legate de probleme care nu există. Mă trezesc în situaţia aproape ridicolă ca oamenii, în prezenţa mea, să îşi ceară scuze că mănâncă, ştiu eu, cartea cu cartofii, şi să-mi spună: “ştiţi că nu este disociat”. Iar eu mă uit la ei nevinovată: cine a spus că trebuie să fie disociat? Nici măcar nu mai sunt întrebări, sunt mai degrabă nişte constatări dureroase că acolo unde nu ştim exact ceva, până la urmă nici măcar nu mai facem ceea ce este firesc. Deci este dincolo de întrebări... Mi se pare că este o mare nevoie de a primi sfaturi concrete, pentru că tot ceea ce se întâmplă în domeniul nutriţiei este confuzionant, este sperietor. Oamenii sunt derutaţi şi primul lucru pe care îl fac este să nu mai mănânce nimic cu nimic sau nimic din nimic. Deci punem pe lista de “interzise” toate alimentele şi de acolo începem să scoatem cu zgârcenie câte unul, cu speranţa că cineva nu o să-l vorbească de rău. Dar am ajuns să spunem de rău de la lapte până la carne. Totul a fost compromis, iar în oameni este această panică şi apare întrebarea firească: Dumnezeule, nu mai putem fi siguri pe nimic, nici pe lucrurile pe care le ştiam din copilărie? Un banal orez cu lapte poate şi el să se transforme într-un duşman...
Simona Lazăr: Într-un mic monstru...
Dr Mihaela Bilic: Da, şi este clar: lucrurile au scăpat de sub control şi tot ceea ce înseamnă media, tot ceea ce înseamnă presiune pentru o imagine perfectă a dus la acest dezastru. Dar se poate rezolva foarte uşor dacă începem să fim fireşti şi dacă acceptăm să privim în faţă şi să primim informaţii şi educaţia să fie clară. Iar anumite voci autorizate să facă afirmaţii care nu pot fi contestate, pentru că altfel oamenii sunt debusolaţi. Am simţit că dacă nu se va întâmpla asta, o să ne trezim cu bârfe pe la colţuri despre alimente-duşman, despre alimente toxice. Creăm panică. Am auzit la un moment dat spunându-se: “laptele este un aliment contestat”. Deci până unde poate merge acest delir? Cum adică laptele este un aliment contestat? Când eu îl consider a fi, alături de aer şi apă, triada aceea obligatorie pentru supravieţuire. Dacă s-a ajuns să spunem despre lapte că este contestat, deja, oameni buni, suntem pierduţi. Haideţi să ne revenim şi să repunem mâncarea şi alimentele în mijlocul mesei, să repunem sănătatea în drepturile ei, pentru că altfel intrăm în paranoia şi asta, da, asta abia este o boală.
Simona Lazăr: Există alimente minune? Alimente panaceu?
Dr Mihaela Bilic: Nici lucrul acesta nu-l pot crede, însă există puterea minţii care poate transforma orice situaţie într-un panaceu. Aici, deja, nu mai este domeniul meu, dar, cu siguranţă, dacă noi credem despre un anumit aliment că poate fi un panaceu, el poate deveni.
Simona Lazăr: Se urmează regulile acelui “efect placebo”?
Dr Mihaela Bilic: Nu. Eu aş spune că este acea energie venită de nu ştiu unde şi e clar că noi cunoaştem atât de puţine despre puterea minţii noastre şi despre felul în care am putea-o folosi ca să ne vindecăm. Însă organismul nostru face ceea ce mintea-i spune, iar bolile sunt, până la urmă, un semnal de alarmă şi de nefuncţionare a unui lucru din mintea noastră, pe care uneori nu-l realizăm sau nu vrem să-l recunoaştem. Prezenţa bolilor, uneori, tot din interiorul nostru vine, şi rezolvarea lor tot de acolo. Dar este clar că alimentele pot să ne fie prietene şi trebuie să ne fie prietene.
Despre descoperiri culinare
Simona Lazăr: Care este alimentul dv. preferat?
Dr Mihaela Bilic: Nici măcar nu este o o întrebare la care să mă gândesc un pic la răspuns. Cu siguranţă este brânza. Aş putea trăi cu pâine şi brânză toată viaţa mea. Nu am nici cea mai mică senzaţie de frustrare sau de plictiseală. Este un aliment viu. Dacă aş putea să îl pun acolo, la colţul de Rai...! Aş spune că vine de la zei, pentru că mi se pare un aliment viu, este făcut cu ajutorul acestor microorganisme care fermentează laptele într-un mod magic, niciodată nu va avea acelaşi gust, de la o zi la alta îşi schimbă gustul, aroma, aciditatea, dacă îl ţii în frigider are un gust, dacă îl scoţi pe masă se schimbă. Este un aliment viu, care satisface atât de multe gusturi. Nu ştiu câte brânzeturi au francezii, dar cu siguranţă există mult mai multe tipuri şi arome de brânză pe cât am putea noi gusta.
Simona Lazăr: Răspunsul dv. Llegat de brânzeturi îmi aduce aminte că, în urmă, cu câţiva ani, am fost la un restaurant în Elveţia, la Chateau de Villa, unde mi s-au oferit nici mai mult nici mai puţin decât 30 de feluri de “raclette”, spre degustare, locul este supranumit “templul raclettei” şo o bucăţică mică de brânză, un foarte mic cartof fiert şi o înghiţitură de vin, de fiecare dată altul în relaţie cu brânza, puteau să-ţi facă o idee despre un sat sau un cătun elveţian, de unde erau originare. Putem, cu ajutorul mâncărurilor, să definim locuri, să definim oameni?
Dr Mihaela Bilic: Cu siguranţă da şi aş spune nu numai locuri şi oameni, ci chiar şi momente din viaţa noastră. Trebuie să ne bucurăm de mâncare şi să o asociem cu tot ce este plăcut, fie în desfăşurarea existenţei noastre, fie în descoperirea de prieteni şi de locuri noi peste tot în lume. Putem pleca chiar cu acest scop: haideţi să descoperim arome şi savori noi. Pentru că peste tot vom găsi oameni, în jurul mâncării, oameni şi mâncăruri care, fiecare, au povestea lor. Aceeaşi roşie va avea alt gust dacă o mâncăm crescută pe muntele de lavă de lângă Napoli - şi acolo sunt nişte roşii cu un gust special –, aceeaşi carne de miel va avea cu siguranţă alt gust, dacă o mâncăm în sătucul acela din Franţa unde vine mareea, lângă Mont St-Michel, şi unde fluxul şi refluxul transformă locul într-o insulă sau într-o peninsulă, în funcţie de nivelul oceanului...
Simona Lazăr: Vorbim de carnea pre-sărată a acestor animale...
Dr Mihaela Bilic: Da, pentru că oiţele acelea mănâncă o iarbă sărată. Cu siguranţă există o modalitate de a descoperi universul prin intermediul mâncării; şi universul exterior, şi cel din interiorul nostru.
Simona Lazăr: Care este ultima dv. descopeire culinară într-o călătorie, în ţară sau în afara ţării?
Dr Mihaela Bilic: În ţară... şi mi-e ruşine s-o recunosc! Nu descoperire? A fost uimire, a fost uau-ul existenţei mele de nutriţionist, pentru că este inadmisibil să trăiesc în România şi să descopăr la vârsta de 40 de ani frunza de leurdă. Deci a fost o descoperire care mi-a umplut sufletul de bucurie şi simţurile de plăcere, pentru că a fost o frunză cu gust de usturoi, care este extraordinar de folosit în combinaţie cu carnea de miel, şi pe care am descoperit-o absolut întâmplător, undeva în zona Clujului. Era într-adevăr în perioada de Paşte, şi când am văzut borşul de miel cu leurdă, habar nu aveam ce era aia leurdă. Au fost drăguţi oamenii de acolo şi mi-au dat două legături, apoi m-am dus în piaţa din Cluj şi mi-am mai cumpărat. Este o frunză verde extrem de crocantă şi de fină, gustul de usturoi nici măcar nu-ţi rămâne persistent, se digeră uşor, o poţi mânca la fel de bine ca salată, o poţi pune în ciorbă... Şi apoi am găsit-o în Austria, numită usturoi sălbatic şi foarte sofisticat folosită la nu ştiu ce muşchi de vită sau de porc, ca umplutură, dar era banala noastră frunză de leurdă, pe care eu nu o cunoscusem atâta timp. Aici am pierdut! 40 de ani din viaţă am pierdut pentru că nu am mâncat această frunză de leurdă.
Simona Lazăr: I se mai spune şi “usturoiul ursului” şi era chiar o delicatesă medievală; se potriveşte foarte bine cu carnea de vânat, cu cea de miel, cu carnea de cal – care la noi nu se mai mănâncă...
Dr Mihaela Bilic: De asta spun, câteodată nici chiar bunătăţile din jurul nostru nu le descoperim. Acum mult timp ele se mai foloseau, dar astăzi din ce în ce mai mult ele se pierd. Şi aş spune că în momentul în care ne pierdem tradiţia şi obiceiurile culinare, ne pierdem identitatea. Haideţi să ne întoarcem un pic la a fi rudimentari în alimentaţie şi la a fi mai mult... români, pentru că nu este demodat. Haideţi să ne întoarcem puţin în timp, pe vremea când era la modă să fii sănătos şi să fii un om care se bucură de viaţă complet.
“Ar trebui să gătim mai «nerafinat», mai autentic”
Simona Lazăr: Dna Mihaela Bilic, este un îndemn foarte sănătos, mai ales pentru românii care au plecat din ţară şi care au început poate să uite gusturile mâncărurilor tradiţionale acesta este un îndemn chiar nostalgic. Chiar şi nouă, celor care trăim aici, ne provoacă nostalgii, pentru că, iată, mă faceţi să îmi aduc aminte că nu am mai mâncat de foarte multă vreme o mămăligă tăiată cu aţa, aşa cum făcea bunica mea; mămăliga mea, pregătită din mălai grisat, în ceaun, pe focul aragazului, nu va avea niciodată gustul acelui bulgăre de aur pregătit în ceaunul de pe plită sau de pe pirostrii, cu mălaiul acela un pic aspru, abia adus de la moară. Nu credeţi că ar trebui să ne întoarcem nu doar la reţetele vechi, ci şi la ingredientele mai puţin prelucrate, aşa cum erau ele în trecut?
Dr Mihaela Bilic: Cu siguranţă ar trebui să fim mai... “nerafinaţi”; ar trebui să spun aşa, între ghilimele. Atunci este mâncarea autentică şi naturală pe masa noastră, în momentul în care intervenţia noastră este minimă şi în momentul în care luăm ingredientele aşa cum au crescut ele şi le punem firesc în mijlocul mesei. Nu numai că nu trebuie să le rafinăm, dar aş spune că şi gătitul în sine ar trebui să fie cât mai simplu, alimentele cât mai puţin tratate termic, cât mai puţin puse laolaltă arome, pentru că aşa cum face natura nu ştim noi să facem. Nici un fel de nutrient pe care îl luăm ca supliment nu va fi utilizat în organism cu aceeaşi eficienţă ca atunci când consumăm mâncare adevărată. Trebuie să mâncăm, nu să luăm pastiluţe... Însă automat vine îndemnul: să mâncăm rudimentar, pentru că am văzut la Chişinău acel terci din cereale un pic strivite, care erau puse la umflat şi consumate ca atare... Lucrurile care sunt autentice se obţineau şi acum multe secole într-o piuliţă de piatră când pisai cereale, de exemplu. Nimic din ce a venit, ca industrie alimentară, nu ne-a adus ceva bun, doar ne-a diversificat dependenţele şi preferinţele pentru alimente despre care nici noi numai ştim exact ce conţin.
Despre al cincilea gust şi pericolul glutamatului de sodiu
Simona Lazăr: Foarte interesant este felul în care s-au dezvoltat papilele gustative, stomacul. Toate acele organe care se află pe traseul digestiv s-au dezvoltat diferit pe parcursul evoluţiei omului, ca fiinţă. E foarte interesant că papilele gustative sunt cel mai bine dezvoltate şi că, uneori, ceea ce place limbii, ceea ce place palatului, nu place stomacului. Şi asta pentru că stomacul este încă al omului frugivor, în vreme ce papilele gustative sunt ale omului sofisticat.
Dr Mihaela Bilic: Şi mai periculos de atât, chiar a apărut şi al cincilea gust. Lucrurile nu evoluează într-o direcţie care să fie liniştitioare. Iată acest glutamat de sodiu, care a fost adus din bucătăria asiatică şi pentru care noi nu am fost pregătiţi. El stimulează papilele gustative nu doar de pe limbă, s-a constatat acum că există şi pe mucoasa obrajilor, în întreaga cavitate bucală. Şi acest glutamat de sodiu este singura substanţă care le stimulează. Nu întâmplător, în momentul în care citiţi pe o etichetă, fie ea pe produse din carne, mezeluri, fie la prăjituri, prezenţa acestei substanţe care umple gura, la modul fizic, de plăcere, este periculoasă pentru că este un număr mult mai mare de receptori pentru glutamat şi intensitatea acestui gust este clar că e una care ne ia prin surprindere, şi ne place un pic prea mult, şi o vom căuta din nou şi din nou şi din nou. Deci poate crea dependenţă această intensitate supremă a glutamatului.
Simona Lazăr: Îmi aduc aminte că, în copilărie, o ciorbiţă făcută cu carne de găină crescută în curte, la bunica, nu putea fi întrecută de nimic. Gustul acela al cărnii păsării de curte era divin. Astăzi, după ce am învăţat să punem pliculeţe cu “gust de...” în mâncare, am putea fierbe noi şi şaptre găini o dată, că parcă nu mai e gustul ăla, deşi cu siguranţă el există, dar senzorii noştri sunt în deficit.
Dr Mihaela Bilic: Exact, gustul a fost pervertit. Şi atunci mesajul meu ar fi unul cu implicare şi mai profundă: dacă noi am pierdur acest război, haideţi să le dăm copiilor posibilitatea să nu-l piardă. Adică: haideţi să-i lăsăm pe copii să mănânce alimentele aşa cum se găsesc ele în natură, să renunţăm să mai punem condimente din acestea sub formă de praf, care nu ştim exact ce conţin, din ce sunt obţinute, să lăsăm zahărul şi sarea din alimentaţia copiilor, să le eliminăm, pentru că există gust dulce în natură şi cu siguranţă papilele noastre gustative au fost proiectate genetic să-l recunoască, şi să se îndrepte spre gustul dulce cu plăcere. Nu trebuie să intensificăm stimulii, pentru că altfel s-ar putea să ajungem să fim satisfăcuţi de un gust extrem de puternic şi să considerăm fade, anoste, lipsite de interes alimentele care nu au acel gust puternic. Gustul se educă şi trebuie să învăţăm să ne placă ce trebuie să ne placă. Însă, atenţie, copiii chiar se nasc cu un gust corect şi noi, dacă îi iubim, ca părinţi, trebuie să le dăm posibilitatea ca acest gust să rămână nealterat.
“Ar trebui să dăm «restart»”
Simona Lazăr: Îmi aduc aminte că o anumită situaţie tragică pentru omenire, vorbim de cel de al doilea război mondial, a provocat ceva surprinzător, într-o ţară care se afla în avangarda acestei industrii a prafurilor şi a concentratelor diferitelor produse care înlocuiau alimentele naturale. Vorbesc despre Elveţia, unde s-au inventat şi prafurile de pus în ciorbă, unde s-a inventat şi laptele condensat, şi o mulţime de alte ingrediente de acest tip. În timpul războiului, pentru că era o ţară neutră, închisă din toate părţile, nu a mai putut să importe zahărul, iar acest lucru a condus la ceva absolut uluitor: la întoarcerea la unîndulcitor natural, aşa cum se făcea în Evul Mediu, respectiv la “vin cuit”, adică la acea melasă obţinută prin fierberea, timp îndelungat, la foc mic, a fructelor care conţin fructoză din belşug. Şi au început să folosească, pentru diferite dulciuri, doar această substanţă vâscoasă şi foarte dulce. E foarte interesant, pentru că elveţienii uitaseră reţeta, iar războiul i-a întors la ea, dar până în ziua de azi mâncărurile tradiţionale nu se mai fac cu zahăr, ci cu “vin cuit”. Ce i-ar trebui omenirii, pentru ca să se întoarcă la vechile şi bunele obiceiuri culinare?
Dr Mihaela Bilic: E nedreaptă întrebarea dv. Nu pot să spun “sfârşitul lumii”, vă daţi seama. Dar cred că ar trebui un pic să procedăm ca şi la computere: atunci când se blochează şi ies de sub control, atunci când totul devine aberant, se dă “restart”. Aşa că eu cred că ar trebui să punem punct, să ne oprim un pic şi să redefinim ce înseamnă noţiuni de bază, gust de bază, relaţii între oameni bazate pe sentimente şi nu pe interese, să ne întoarcem la a fi oameni şi a mânca mâncarea aceea lăsată de natură. Nu ştiu să spun care e soluţia, dar cu siguranţă acum, în acest moment, drumul pe care suntem pare a fi unul care nu duce spre ceva bun.
Simona Lazăr: Ca medic nutriţionist, care credeţi că ar trebui să fie aliaţii dv. şi, în ultimă instanţă, chiar şi aliaţii noştri? Bucătarii de restaurante, profesorii, poate un sistem de învăţământ care să pună mai multă bază pe educaţia alimentară?
Dr Mihaela Bilic: E greu de răspuns. Eu aş fi zis, pentru că tot am adus-o aici pe tanti Cornelia din Făgăraş: eu m-aş duce să trăiesc acolo, în Făgăraş, pentru că numai a fi prezent acolo dintr-o dată îţi rezolvă problemele. Nici nu trebuie să îţi mai baţi capul, viaţa oamenilor de acolo este aşa cum trebuie să fie...
Simona Lazăr: Încă este...
Dr Mihaela Bilic: Încă este, da. Aici, în Bucureşti, mi-e greu să vă răspund. Pentru că dacă eu aş zice: hai înapoi în familie – familia nu prea mai există, oamenii nu mai mănâncă unii cu alţii, masa în familie nu mai e nici măcar de sărbătoare, ce să mai vorbesc să fie zilnică. Dacă te duci la supermarket şi ştiu eu ce aliment ai vrea să găseşti, de fapt găseşti altele. În piaţă nu mai sunt legumele de demult, pentru că ţăranii noştri cultivă legumele cu seminţe de la turci. Nici măcar nu ştiu unde aş putea să mă duc, unde aş putea găsi acel nucleu care să-ţi dea siguranţa că te afli pe mâini bune şi că de acum încolo ai putea să ai o viaţă construită pe principii fireşti, de sănătate şi de bine. Dac-ar fi să nu vorbesc cu raţiune, ci numai cu inima, aş spune: aş pleca la tanti Cornelia în Făgăraş. Încă, acolo, este viaţă adevărată.
Simona Lazăr: Numai că nu putem pleca cu toţiila tanti Cornelia, oricâtă inimă mare are dânsa.
Dr Mihaela Bilic: Atunci să aducem Făgăraşul acasă. Trăim în România, pe o muchie de cuţit. Pe un fir întins deasupra prăpastiei. De pe acest fir de aţă subţire, balansul nostru ar putea să fie mai mult spre tradiţie, spre ceea ce vine din vechime, nu spre această modă, spre acest nou care ne este impus de o Europă foarte dezvoltată şi dornică să îşi vândă produsele.
Simona Lazăr: A existat într-o vreme o dispută întreagă legată de faptul că noi, românii, nu gătim sănătos. Că gătim cu prea multă grăsime, cu prăjeală, cu rântaş şi cine ştie ce alte neplăcute obiceiuri culinare om fi având...
Dr Mihaela Bilic: Sunt de acord, numai că, atenţie, şi bucătăria trebuie updatată la stilul de viaţă prezent. Când oamenii găteau cu grăsime şi cu rântaş, găteau aşa pentru că trebuia să le ţină de foame, şi pentru că ei mergeau prin frig sau la coasă, şi pentru că mâncau o dată sau de două ori în zi. Acum bucătăria aceea nu mai are ce să caute într-un stil de viaţă sedentar. Dar bucătăria se adaptează stilului de viaţă într-un mod firesc, în momentul în care vrei să faci lucrurile echilibrate. Cu siguranţă mâncarea semipreparată dintr-o cutie nu reprezintă un câştig. Nu putem elimina gătitul din viaţa noastră pentru a aloca timp pentru altceva. Nimic nu este mai important decât ceea ce mâncăm. De aici trebuie pornit, de la noţiunea de familie, de mâncare corectă şi sănătoasă, din prima zi în care ne naştem, fără lucruri care să vină apoi şi să ne polueze educaţia, iar noi să le considerăm normale. Să fim fireşti şi naturali de când ne naştem.
Simona Lazăr: Pentru că am început dialogul despre cartea de nutriţie pentru familie “Sănătatea are gust” întrebându-vă “are sănătatea gust?”, vă întreb acum: ce gust are ziua aceasta, în care aţi ieşit dinaintea cititorilor cu o carte?
Dr Mihaela Bilic: E aşa de complicat de descris acest gust încât nici nu pot să spun exact care sunt ingredientele. Doar că are gustul fericirii.
Articol publicat in editia online a Jurnalului National din 26 oct 2011
Simona Lazăr: Despre prietenie şi prieteni am vorbit de nenumărate. Dar cred că niciodată nu ne-am gândit că avem un prieten mai de nădejde decât oricare altul din jurul nostru şi acela este mâncarea. Mai bine zis, dacă ştim cum să mâncăm, ce să mâncăm şi când să mâncăm, putem să aflăm multe despre prietenie. Iar despre această relaţie specială am invitat-o să ne vorbească pe dna dr Mihaela Bilic, medic nutriţionist şi autor al unei monumentale cărţi despre “prietenia” dintre sănătate şi mâncare, despre “prietenia” dintre om şi aliment. Dna Mihaela Bilic, am să vă întreb, aşa cum s-au întrebat zilele acestea toţi cei care v-au fost alături la lansarea cărţii: are sănătatea gust?
Dr Mihaela Bilic: Eu nu spun doar că are, ci că are foarte mult gust, pentru că altfel nu am fi strâns alături de noi atâţia prieteni, nu aş fi fost încurajată să declanşez o sărbătoare, care vine parcă din cărţile de poveşti. Pentru că până acum, de câte ori ne gândeam la o lansare de carte, ne gândeam – ştiu eu – la jurnalişti, la microfoane, la întrebări, la răspunsuri, poate la foarte multe fotografii... Dar de data asta, pentru că şi cartea vorbeşte despre mâncare şi mâncarea face parte din identitatea noastră, ca români, şi întotdeauna a stat în mijlocul mesei, am pus această carte într-un context care i se potriveşte. Şi încurajările pe care le-am primit, şi reacţiile şi emoţia pe care le-a declanşat în oameni ideea mea, şi transformarea acestei idei în realitate m-au umplut de bucurie şi mi-au demonstrat nu numai că sănătatea are gust, dar şi că, din păcate, noi am uitat gustul ei. Dar el este acol, în noi, şi e suficient să punem o întrebare, să gustăm un fel de mâncare sau să punem laolaltă anumite ingrediente şi imediat gustul ştiut iese la iveală, fără nici un fel de problemă. El este în noi şi abia aşteaptă să iasă.
Simona Lazăr: Pentru mine a fost o mare uimire faptul că aţi ales să faceţi o lansare cu mâncăruri de tot felul, multe, din belşug, cu mulţi prieteni adevăraţi şi cu multe “alimente-prieteni”, timp de trei zile, ca nunţile din poveşti, tocmai acum, când este vorba despre o carte scrisă de un medic nutriţionist. Şi spun asta pentru că, de obicei, noi asociem medicul nutriţionist cu ideea de dietă. Dieta înseamnă mâncare mai puţină sau o mâncare foarte strict aleasă, care respectă anumite ore de masă, sunt lucruri pe care ai voie sau nu ai voie să le mănânci... Cum putem să explicăm, în acest context, această sărbătoare de trei zile, ca la nunţile din poveşti?
Dr Mihaela Bilic: Cred că noi am făcut din mâncare şi din tot ceea ce înseamnă alimentaţie o problemă pe care am construit-o pe o fundaţie care, de fapt, nu există. Mâncarea, întotdeauna, a fost ceva firesc, organismul nostru ştie să ceară ceea ce are nevoie. Nu trebuie să fim nutriţionişti, să avem doctoratul în nutriţie, să facem lucrurile ştiinţific, pentru ca să ştim că a mânca este un lucru firesc şi că foamea, saţietatea sunt lucruri pe care nu trebuie numai să le acceptăm, ci şi să le exprimăm. Toată cartea este un mesaj şi o pledoarie pentru a reconstrui această relaţie firească dintre om şi mâncare. Cred că noi am declanşat un război acolo unde nu era nevoie de el şi organismul, atunci, şi-a pierdut reperele şi a transformat mâncarea într-un duşman, pentru că noi ne adresăm mâncării pentru cu totul alte probleme... Noi încercăm să umplem cu mâncare goluri cum ar fi tristeţea, frustrarea, nerealizările. Întotdeauna ne îndreptăm spre mâncare din punct de vedere emoţional şi nu realizăm că ea, de fapt, nu poate să umple acel gol şi nu ne poate rezolva o problemă. Dar mâncarea aceea autentică, aşa cum o făceau bunicele noastre, e în măsură să ne ajute să găsim răspunsuri. Din cauza asta le-am adus la Bucureşti pe bunicuţele din Făgăraş, să le vedem cât sunt de autentice, să le vedem că pot să bea un păhărel de rachiu, că pot să danseze la 80 de ani, că pot să gătească şi să meargă la coasă la vârsta aceasta; am făcut-o tocmai pentru a arăta oamenilor că firescul, în viaţa noastră, apare în momentul acela în care am pus şi mâncarea strămoşilor în mijlocul mesei.
În bucătăria Raiului
Simona Lazăr: Să spunem că, pentru lansarea aceasta a cărţii, trei zile ca-n poveşti, aţi ales să secţionaţi spaţiul în şase compartimente diferite, în funcţie de tipurile de hrană care ne-au umplut zilele şi anii de-a lungul existenţei noastre. Vorbim despre bucătăria tradiţională, cea a bunicilor, despre bucătăria de cantină, pe care fiecare dintre noi a încercat-o măcar o dată, la fel cum ceea ce se întâmplă într-un restaurant în domeniul gastronomiei face parte din existenţa noastră dacă nu curentă, măcar ocazională. Vorbim, totodată, despre mâncarea “la colţ de stradă”, mâncarea pe fugă, mâncarea mileniului III – dar care nu este numai a mileniului nostru, ci vine de undeva din trecut şi are un pedigree, de asemenea. Vorbim despre mesele câmpeneşti, despre picnurile de odinioară şi grătarele noastre de astăzi. Şi, în fine, vorbim despre mâncarea din Rai, despre bucătăria Raiului, dacă există aşa ceva... O să ne întoarcem la toate aceste tipuri de bucătării prezentate în momentul lansării cărţii “Sănătatea are gust”, dar pe care de asemenea le regăsim picurate în toate paginile cărţii... ne vom întoarce la ele, nu înainte de a o întreba totuşi pe dna dr Mihaela Bilic ce înseamnă să mănânci “ca în Rai”?
Dr Mihaela Bilic: Aici o să zâmbiţi, dar am primit două mesaje diferite din două direcţii diferite, neaşteptate amândouă. Am aflat că ciocolata şi boabele de cacao erau considerate de maiaşi şi de azteci drept hrana zeilor. Şi am primit apoi de la un drag prieten, care este şi prezent în cartea mea – are un capitol pe care l-a scris, este preot şi are doctoratul în religie –, am primit de la el un mesaj care şi pe mine m-a pus pe gânduri, tocmai pentru că vine într-o interpretare uşor diferită de cea a nutriţioniştilor. De pe poziţia lui de preot şi analizând aceste mesaje ale credinţei, el a tras o concluzie frumoasă: până la urmă, în Rai, Evei i-a fost interzis mărul, dar din câte bunătăţi trebuie că există acolo, ea tocmai mărul acela l-a dorit. Şi atunci el spune, frumos, că statutul nostru de păcătoşi, de muritori, se trage de la un simplu măr, care a fost... interzis. Alăturând acestea două, aş spune că este esenţial nu numai să nu ne interzicem unele alimente, mâncăruri – pentru că, iată, că ele apoi devin dorite – dar, atenţie, alimentele care simţim că ne umplu de bucurie şi plăcerea venită din mâncare trebuie nu numai să fie permise, dar trebuie să le degustăm la maxim. Ciocolata, cu siguranţă, este ruptă din Rai, pentru că nu există persoană căreia să nu-i placă. Acele boabe de cacao au cucerit o întreagă lume, fără să ştim prin ce vrajă au făcut-o. Ciocolata, ceaiul şi cafeaua sunt considerate hrana zeilor, se crede că sunt venite de undeva dintr-un alt tip de energie, dar cu siguranţă sunt pe pământ ca să ne umple nouă sufletul de bucurie. Şi atunci nu numai că nu le interzicem, dar chiar ne desfătăm cu ele, prin acele ritualuri frumoase, fie că este vorba de cafea, fie că e vorba de ceai. Iar ciocolata, ei bine, ciocolata trebuie savurată la maxim.
Simona Lazăr: Dar să reţinem că niciodată ciocolata nu trebuie mâncată mecanic, atunci când avem un necaz, ci trebuie savurată...
Dr Mihaela Bilic: Trebuie să ne umplem simţurile cu toate aromele şi cu toate gusturile care există în alimente şi să fim acolo, prezenţi, în momentul în care savurăm un fel de mâncare. Pentru că asta este ideea: organismul nostru ştie foarte bine cum să simtă un aliment, numai că noi nu mai permitem ca toate simţurile să fie îndreptate spre mâncare. Noi mâncăm cu gura, şi cu ochii privim la televizor, şi cu urechile ascultăm altceva, şi uităm să simţim care este gustul mâncării. De multe ori, dacă ne-ar întreba cineva ce gust anume a avut mâncarea sau chiar ce anume am mâncat, nu ştim. Dacă am fi legaţi la ochi, nu am mai şti să recunoaştem ce anume am mâncat cu o clipă înainte. Şi asta tocmai pentru că atenţia noastră nu mai este în farfurie.
Despre mâncare şi ritual
Simona Lazăr: Vorbeaţi foarte frumos despre ritual... Dar există un ritual al mesei pe care l-am moştenit din bătrâni. Am învăţat de acasă, de exemplu, că masa începe cu o rugăciune şi se termină cu o rugăciune. Am învăţat că atunci când tăiem pâinea sau când tăiem mămăliga cu aţa trebuie să facem o cruce deasupra, am învăţat că atunci când gătim mâncărurile trebuie să le închinăm. Dv. sunteţi nutriţionist, sunteţi autoarea unei cărţi excelente despre legătura dintre om, bucate şi sănătate. Vă întreb, însă, ritualul acesta al credinţei, în timp ce ne pregătim mesele de fiecare zi, în timp ce luăm mesele de fiecare zi, este important?
Dr Mihaela Bilic: Cu siguranţă, credinţa a apărut şi pentru a educa acest ritual. Nu numai crucea făcută pe pâine, dar prezenţa tuturor membrilor familiei, ritualul de a lua masa cu ceilalţi este foarte important. În aceste şase tablouri, dincolo de alimentele care sunt prezente fizic pe mese, am vrut de fapt să recreez atmosfera, emoţia, ambianţa – lucruri care contează câteodată mai mult decât ceea ce avem în farfurie. Pentru că dacă omul de la ţară vrea să facă din masă o sărbătoare, pune în mijlocun castron de fasole, iar cei din jur o vor considera sărbătoare dacă toată lumea o ridică la acest rang şi dacă se bucură de ea. Deci, nu numai mâncarea contează, dar mai mult contează ambianţa, atmosfera şi prezenţa celor din jur. Din cauza asta, nu numai ar trebui să ne întoarcem la gătitul mâncării, dar acel timp petrecut în contact cu alimentele, acea pregătire trebuie neapărat să facă parte din actul alimentar, pentru că altfel, în momentul în care mâncarea este deja gătită şi noi o consumăm, această lipsă a încărcării emoţionale şi acest timp nepetrecut în contact cu mâncarea până la urmă ne fac să pierdem repere importante mai mutl decât trebuie. Şi asta pentru că noi am sărit peste preludiul mesei, ca să spunem aşa. Lucrurile scoase din context nu mai funcţionează. Nimeni nu se supără dacă stă la coadă la o autoservire, la “împinge tava”, pentru că asta şi era ideea, să te bucuri, în aşteptarea a ceea ce va urma. Iar mâncarea aceea făcută la cazan nimeni nu s-a întrebat vreodată câte calorii conţine. Până la urmă, nu alimentul în sine ne este duşman, ci felul în care noi îl folosim, scos din acest context al firescului. Românii au uitat să-şi mai gătească mâncarea. Am uitat să mai mâncăm ciorbă, am uitat să mai mâncăm tocăniţă... E şi motivul pentru care le-am adus, azi, din nou în centrul atenţiei, ca să văd dacă tresărirea şi emoţia pe care oamenii o aveau cândva la această apropiere faţă de mâncare mai există. Şi... există, vă spun, într-un mod irezistibil. Adică toată lumea se bucură de cozonac, de sarmale, de mititei, pentru că fac parte dintr-o alimentaţie echilibrată. Important este să le mâncăm alături de ceilalţi şi în cadrul lor natural...
Simona Lazăr: Şi cu măsură...
Dr Mihaela Bilic: Cu siguranţă cu măsură, pentru că chiar şi aici, la acest evniment de trei zile şi trei nopţi de poveste, de petrecere românească – până la urmă cartea fiind biletul de intrare –, porţiile au fost stabilite cu măsură, de mine. Porţia corectă a fost stabilită şi toată lumea a putut să se înfrupte din tot felul de bucate, într-adevăr, un pic neobişnuite la o masă de nutriţionist, dar pentru simplul fapt că am făcut-o cu măsură, am putut să le avem pe toate.
Simona Lazăr: Pentru că aţi amintit de măsură... Vorbeam ceva mai devreme despre diete, vorbeam însă şi despre credinţă, despre ritual. Să mai aducem în faţă un cuvânt: postul. De multe ori, stând de vorbă cu preoţi sau cu călugări, mi s-a spus: postul nu este o dietă. Cu toate acestea, postul ajută, echilibrează organismul, face ca dacă respectăm anumite reguli să avem ceea ce doriţi şi dv. să ne propuneţi: o alimentaţie sănătoasă. Este important postul?
Dr Mihaela Bilic: Aş spune că, de fapt, este esenţial, pentru că de fapt noţiunea de “post” înseamnă întoarcerea atenţiei de la exterior, de la ceea ce ne înconjoară, către interiorul nostru. Postul este un fel de curaj de a privi în interior, pentru că postul – chiar am primit această pildă de la un preot – înseamnă nu numai să ai o senzaţie de foame, şi de abţinere, şi de sacrificiu, ci însemană de-adevăratelea, până la urmă, o punere în valoare a alimentului respectiv. Pentru că în momentul în care faci o pauză în a-l consuma, bucuria reîntoarcerii la acel aliment este cu atât mai mare. Se poate considera că ai postit şi în momentul în care din porţia ta normală sau din cantitatea de mâncare de fiecare zi reduci foarte mult. Adică din cinci sarmale mănânci numai una. Numai simplul fapt că ţi-ai înfrânat această satisfacere a simţurilor cu ajutorul mâncării te ajută să te întorci spre interior şi să vezi altfel lucrurile. În momentul în care punem măsură şi stabilim nişte restricţii, este clar că lucrurile capătă o altă amploare. Însă atenţie, postul este lăsat şi de natură într-un mod firesc. Organismul uman poate supravieţui doar cu apă 40 de zile. Postul din Biblie, cel de 40 de zile, are o explicaţie ştiinţifică foarte clară. Chiar putem supravieţui doar cu apă. Câteodată energia nu ne vine doar din mâncare – şi aici, iată, vine religia, care ne spune că mai există şi un alt tip de energie cu care ne încărcăm, cu condiţia ca noi de-adevăratelea să facem lucrurile din interior, nu să facem paradă de post. Deci nu să mâncăm caşcaval de soia şi şniţel de soia. În momentul în care cuvântul “post” apare în vocabularul nostru, el înseamnă o curăţire la propriu şi a gândurilor, şi a corpului, şi cu siguranţă această energie divină care ne permite să supravieţuim 40 de zile fără mâncare ştie ea ce face, de vreme ce organismul nostru nici nu se-mbolnăveşte, nici nu se alienează prin post.
O carte pentru toată familia
Simona Lazăr: Spuneam că unii consideră postul un fel de dietă pentru slăbit... Nu recomandaţi însă dietele acestea drastice, nici pe cele ocazionale, ci pe cele bine stabilite, poate chiar cu ajutorul unui nutriţionist, pentru că el vede fiecărui om ce i se potriveşte. Dar dincolo de diete, alimentaţia joacă un rol esenţial în vindecarea, în ameliorarea unor boli. Nu vorbim acum doar despre silueta noastră, ci vorbim, cum spuneaţi, despre faptul că între alimentaţie şi sănătate există un mare semn “=” sau, mă rog, un semn care le face să relaţioneze. (Nu ştiu ce alt semn matematic am putea inventa, dar cu siguranţă, cineva, cândva va inventa un semnul potrivit...) Spuneţi-mi câte ceva despre felul în care un aliment sau un anumit tip de alimentaţie se potriveşte cu o anumită afecţiune sau cu o anumită problemă de sănătate pe care o avem, sau problemelor pe care le avem în copilărie, la senectute, ca femei şi ca bărbaţi. Am văzut că aţi secţionat cartea în foarte multe capitole, care ţin cont de toate aceste detalii ale existenţei noastre...
Dr Mihaela Bilic: Eu aş spune că ideea în sine de carte de familie a venit tocmai pentru a pune laolaltă multe capitole micuţe, care sunt adresate problemelor din viaţa de zi cu zi. Într-adevăr, există patru părţi în carte, una dedicată etapelor fireşti din existenţa noastră, de când ne naştem până la bătrâneţe. Alta dedicată persoanelor care vor, cu ajutorul alimentelor, să-şi îmbunătăţească performanţele fizice, intelectuale. De exemplu, sunt capitole dedicate persoanelor care îşi doresc o memorie mai bună sau capitole prin care aflăm ce să mâncăm atunci când suntem obisiţi, sau când vrem să fim binedispuşi, pentru că până şi tristeţea poate fi ameliorată cu ajutorul mâncării. Există apoi o secţiune mare în care sunt prezentate alimentele-prietene, informaţii utile în cazul persoanele care au de la mici afecţiuni, până la boli cum ar fi, eu ştiu, diabetul. Nivelul colesterolului crescut în sânge, anemia – toate aceste boli pot fi ameliorate cu ajutorul mâncării...
Simona Lazăr: Trebuie să spunem că nu pot fi vindecate...
Dr Mihaela Bilic: Nu vindecate, dar este clar că stilul de viaţă şi mâncarea pot juca un rol. Alimentele sunt prezentate drept prieteni, nu există duşmani în carte; am încercat să elimin noţiunea de aliment care ar putea deranja organismul.
Simona Lazăr: Nociv, interzis...
Dr Mihaela Bilic: Vedeţi că nici măcar nu pot să pronunţ cuvintele astea. Sunt topuri care recomandă acele alimente care ne sunt benefice... Nu vorbim de rău nici un aliment.
Simona Lazăr: Cum nu-i vorbim de rău pe prieteni.
Dr Mihaela Bilic: Absolut, absolut... Însă este clar că putem să rezolvăm foarte multe dintre aceste probleme, cu ajutorul mâncării, de la o piele frumoasă, care nu ne dorim să îmbătrânească, până la probleme care ţin de sănătatea unghiilor sau a articulaţiilor. Totul poate fi ameliorat cu ajutorul mâncării şi este bine să ştim care ne sunt prietenii din acest domeniu. Ultima parte a cărţii este dedicată, dacă vreţi, slăbiciunilor noastre, pentru că şi aici avem foarte multe de spus. Avem capitole pentru iubitorii de dulciuri, sau de făinoase, sau poate de alcool. Deci toată lumea primeşte un sfat. Iată, acum este toamnă şi este păcat să nu băgăm în seamă, pe lângă frunzele frumoase care au îngălbenit, alimentele şi legumele de sezon. Avem diete pentru anotimpuri. Există un capitol cu diete pentru sărbători şi vacanţe, astfel încât să ne întoarcem cu acelaşi număr de kilograme dintr-o vacanţă all inclusive. Am încercat să trec în revistă toate aspectele vieţii noastre de zi cu zi în care ne intersectăm cu mâncarea. Şi culmea este că ele sunt foarte multe, în final în carte sunt 55 de capitole distincte, tocmai pentru că foarte multe dintre întrebările pe care le-am primit de-a lungul timpului au acoperit o arie atât de largă. Există chiar un capitol despre interacţiunea dintre medicamente şi alimente – de multe ori am primit întrebări de genul: “ce anume să mănânc când iau anumite pastile?”. Deci, până la urmă, este un fel de carte-răspuns acolo unde oamenii sunt preocupaţi în legătură cu mâncarea. Am încercat să le vin în întâmpinare cu această enciclopedie de sfaturi legate de mâncare, pentru că sunt şi sfaturi culinare, legate de gătit, de ce anume cumpărăm, un pic de psihologie, cum să identificăm obiceiurile greşite şi să scăpăm de ele. Deci chiar este pentru familie...
Despre mituri şi confuzii
Simona Lazăr: Este un lucru foarte bun, pentru că de mult nu am mai văzut o carte care să se adreseze tuturor generaţiilor dintr-o familie. Cred că este unul dintre atuurile cărţii dv. Dna Mihaela Bilic, ca medic, aţi întâlnit fel de fel de pacienţi, îmi spuneaţi că oamenii au venit să vă întrebe despre o hrană corectă... Care sunt întrebările pe care le primiţi cel mai des?
Dr Mihaela Bilic: Inclusiv această mediatizare extremă a tot ceea ce înseamnă dietă, slăbit, imagine perfectă, această presiune a mass-media a dus la construirea unor mituri. Întrebările pe care le primesc sunt mai degrabă legate de probleme care nu există. Mă trezesc în situaţia aproape ridicolă ca oamenii, în prezenţa mea, să îşi ceară scuze că mănâncă, ştiu eu, cartea cu cartofii, şi să-mi spună: “ştiţi că nu este disociat”. Iar eu mă uit la ei nevinovată: cine a spus că trebuie să fie disociat? Nici măcar nu mai sunt întrebări, sunt mai degrabă nişte constatări dureroase că acolo unde nu ştim exact ceva, până la urmă nici măcar nu mai facem ceea ce este firesc. Deci este dincolo de întrebări... Mi se pare că este o mare nevoie de a primi sfaturi concrete, pentru că tot ceea ce se întâmplă în domeniul nutriţiei este confuzionant, este sperietor. Oamenii sunt derutaţi şi primul lucru pe care îl fac este să nu mai mănânce nimic cu nimic sau nimic din nimic. Deci punem pe lista de “interzise” toate alimentele şi de acolo începem să scoatem cu zgârcenie câte unul, cu speranţa că cineva nu o să-l vorbească de rău. Dar am ajuns să spunem de rău de la lapte până la carne. Totul a fost compromis, iar în oameni este această panică şi apare întrebarea firească: Dumnezeule, nu mai putem fi siguri pe nimic, nici pe lucrurile pe care le ştiam din copilărie? Un banal orez cu lapte poate şi el să se transforme într-un duşman...
Simona Lazăr: Într-un mic monstru...
Dr Mihaela Bilic: Da, şi este clar: lucrurile au scăpat de sub control şi tot ceea ce înseamnă media, tot ceea ce înseamnă presiune pentru o imagine perfectă a dus la acest dezastru. Dar se poate rezolva foarte uşor dacă începem să fim fireşti şi dacă acceptăm să privim în faţă şi să primim informaţii şi educaţia să fie clară. Iar anumite voci autorizate să facă afirmaţii care nu pot fi contestate, pentru că altfel oamenii sunt debusolaţi. Am simţit că dacă nu se va întâmpla asta, o să ne trezim cu bârfe pe la colţuri despre alimente-duşman, despre alimente toxice. Creăm panică. Am auzit la un moment dat spunându-se: “laptele este un aliment contestat”. Deci până unde poate merge acest delir? Cum adică laptele este un aliment contestat? Când eu îl consider a fi, alături de aer şi apă, triada aceea obligatorie pentru supravieţuire. Dacă s-a ajuns să spunem despre lapte că este contestat, deja, oameni buni, suntem pierduţi. Haideţi să ne revenim şi să repunem mâncarea şi alimentele în mijlocul mesei, să repunem sănătatea în drepturile ei, pentru că altfel intrăm în paranoia şi asta, da, asta abia este o boală.
Simona Lazăr: Există alimente minune? Alimente panaceu?
Dr Mihaela Bilic: Nici lucrul acesta nu-l pot crede, însă există puterea minţii care poate transforma orice situaţie într-un panaceu. Aici, deja, nu mai este domeniul meu, dar, cu siguranţă, dacă noi credem despre un anumit aliment că poate fi un panaceu, el poate deveni.
Simona Lazăr: Se urmează regulile acelui “efect placebo”?
Dr Mihaela Bilic: Nu. Eu aş spune că este acea energie venită de nu ştiu unde şi e clar că noi cunoaştem atât de puţine despre puterea minţii noastre şi despre felul în care am putea-o folosi ca să ne vindecăm. Însă organismul nostru face ceea ce mintea-i spune, iar bolile sunt, până la urmă, un semnal de alarmă şi de nefuncţionare a unui lucru din mintea noastră, pe care uneori nu-l realizăm sau nu vrem să-l recunoaştem. Prezenţa bolilor, uneori, tot din interiorul nostru vine, şi rezolvarea lor tot de acolo. Dar este clar că alimentele pot să ne fie prietene şi trebuie să ne fie prietene.
Despre descoperiri culinare
Simona Lazăr: Care este alimentul dv. preferat?
Dr Mihaela Bilic: Nici măcar nu este o o întrebare la care să mă gândesc un pic la răspuns. Cu siguranţă este brânza. Aş putea trăi cu pâine şi brânză toată viaţa mea. Nu am nici cea mai mică senzaţie de frustrare sau de plictiseală. Este un aliment viu. Dacă aş putea să îl pun acolo, la colţul de Rai...! Aş spune că vine de la zei, pentru că mi se pare un aliment viu, este făcut cu ajutorul acestor microorganisme care fermentează laptele într-un mod magic, niciodată nu va avea acelaşi gust, de la o zi la alta îşi schimbă gustul, aroma, aciditatea, dacă îl ţii în frigider are un gust, dacă îl scoţi pe masă se schimbă. Este un aliment viu, care satisface atât de multe gusturi. Nu ştiu câte brânzeturi au francezii, dar cu siguranţă există mult mai multe tipuri şi arome de brânză pe cât am putea noi gusta.
Simona Lazăr: Răspunsul dv. Llegat de brânzeturi îmi aduce aminte că, în urmă, cu câţiva ani, am fost la un restaurant în Elveţia, la Chateau de Villa, unde mi s-au oferit nici mai mult nici mai puţin decât 30 de feluri de “raclette”, spre degustare, locul este supranumit “templul raclettei” şo o bucăţică mică de brânză, un foarte mic cartof fiert şi o înghiţitură de vin, de fiecare dată altul în relaţie cu brânza, puteau să-ţi facă o idee despre un sat sau un cătun elveţian, de unde erau originare. Putem, cu ajutorul mâncărurilor, să definim locuri, să definim oameni?
Dr Mihaela Bilic: Cu siguranţă da şi aş spune nu numai locuri şi oameni, ci chiar şi momente din viaţa noastră. Trebuie să ne bucurăm de mâncare şi să o asociem cu tot ce este plăcut, fie în desfăşurarea existenţei noastre, fie în descoperirea de prieteni şi de locuri noi peste tot în lume. Putem pleca chiar cu acest scop: haideţi să descoperim arome şi savori noi. Pentru că peste tot vom găsi oameni, în jurul mâncării, oameni şi mâncăruri care, fiecare, au povestea lor. Aceeaşi roşie va avea alt gust dacă o mâncăm crescută pe muntele de lavă de lângă Napoli - şi acolo sunt nişte roşii cu un gust special –, aceeaşi carne de miel va avea cu siguranţă alt gust, dacă o mâncăm în sătucul acela din Franţa unde vine mareea, lângă Mont St-Michel, şi unde fluxul şi refluxul transformă locul într-o insulă sau într-o peninsulă, în funcţie de nivelul oceanului...
Simona Lazăr: Vorbim de carnea pre-sărată a acestor animale...
Dr Mihaela Bilic: Da, pentru că oiţele acelea mănâncă o iarbă sărată. Cu siguranţă există o modalitate de a descoperi universul prin intermediul mâncării; şi universul exterior, şi cel din interiorul nostru.
Simona Lazăr: Care este ultima dv. descopeire culinară într-o călătorie, în ţară sau în afara ţării?
Dr Mihaela Bilic: În ţară... şi mi-e ruşine s-o recunosc! Nu descoperire? A fost uimire, a fost uau-ul existenţei mele de nutriţionist, pentru că este inadmisibil să trăiesc în România şi să descopăr la vârsta de 40 de ani frunza de leurdă. Deci a fost o descoperire care mi-a umplut sufletul de bucurie şi simţurile de plăcere, pentru că a fost o frunză cu gust de usturoi, care este extraordinar de folosit în combinaţie cu carnea de miel, şi pe care am descoperit-o absolut întâmplător, undeva în zona Clujului. Era într-adevăr în perioada de Paşte, şi când am văzut borşul de miel cu leurdă, habar nu aveam ce era aia leurdă. Au fost drăguţi oamenii de acolo şi mi-au dat două legături, apoi m-am dus în piaţa din Cluj şi mi-am mai cumpărat. Este o frunză verde extrem de crocantă şi de fină, gustul de usturoi nici măcar nu-ţi rămâne persistent, se digeră uşor, o poţi mânca la fel de bine ca salată, o poţi pune în ciorbă... Şi apoi am găsit-o în Austria, numită usturoi sălbatic şi foarte sofisticat folosită la nu ştiu ce muşchi de vită sau de porc, ca umplutură, dar era banala noastră frunză de leurdă, pe care eu nu o cunoscusem atâta timp. Aici am pierdut! 40 de ani din viaţă am pierdut pentru că nu am mâncat această frunză de leurdă.
Simona Lazăr: I se mai spune şi “usturoiul ursului” şi era chiar o delicatesă medievală; se potriveşte foarte bine cu carnea de vânat, cu cea de miel, cu carnea de cal – care la noi nu se mai mănâncă...
Dr Mihaela Bilic: De asta spun, câteodată nici chiar bunătăţile din jurul nostru nu le descoperim. Acum mult timp ele se mai foloseau, dar astăzi din ce în ce mai mult ele se pierd. Şi aş spune că în momentul în care ne pierdem tradiţia şi obiceiurile culinare, ne pierdem identitatea. Haideţi să ne întoarcem un pic la a fi rudimentari în alimentaţie şi la a fi mai mult... români, pentru că nu este demodat. Haideţi să ne întoarcem puţin în timp, pe vremea când era la modă să fii sănătos şi să fii un om care se bucură de viaţă complet.
“Ar trebui să gătim mai «nerafinat», mai autentic”
Simona Lazăr: Dna Mihaela Bilic, este un îndemn foarte sănătos, mai ales pentru românii care au plecat din ţară şi care au început poate să uite gusturile mâncărurilor tradiţionale acesta este un îndemn chiar nostalgic. Chiar şi nouă, celor care trăim aici, ne provoacă nostalgii, pentru că, iată, mă faceţi să îmi aduc aminte că nu am mai mâncat de foarte multă vreme o mămăligă tăiată cu aţa, aşa cum făcea bunica mea; mămăliga mea, pregătită din mălai grisat, în ceaun, pe focul aragazului, nu va avea niciodată gustul acelui bulgăre de aur pregătit în ceaunul de pe plită sau de pe pirostrii, cu mălaiul acela un pic aspru, abia adus de la moară. Nu credeţi că ar trebui să ne întoarcem nu doar la reţetele vechi, ci şi la ingredientele mai puţin prelucrate, aşa cum erau ele în trecut?
Dr Mihaela Bilic: Cu siguranţă ar trebui să fim mai... “nerafinaţi”; ar trebui să spun aşa, între ghilimele. Atunci este mâncarea autentică şi naturală pe masa noastră, în momentul în care intervenţia noastră este minimă şi în momentul în care luăm ingredientele aşa cum au crescut ele şi le punem firesc în mijlocul mesei. Nu numai că nu trebuie să le rafinăm, dar aş spune că şi gătitul în sine ar trebui să fie cât mai simplu, alimentele cât mai puţin tratate termic, cât mai puţin puse laolaltă arome, pentru că aşa cum face natura nu ştim noi să facem. Nici un fel de nutrient pe care îl luăm ca supliment nu va fi utilizat în organism cu aceeaşi eficienţă ca atunci când consumăm mâncare adevărată. Trebuie să mâncăm, nu să luăm pastiluţe... Însă automat vine îndemnul: să mâncăm rudimentar, pentru că am văzut la Chişinău acel terci din cereale un pic strivite, care erau puse la umflat şi consumate ca atare... Lucrurile care sunt autentice se obţineau şi acum multe secole într-o piuliţă de piatră când pisai cereale, de exemplu. Nimic din ce a venit, ca industrie alimentară, nu ne-a adus ceva bun, doar ne-a diversificat dependenţele şi preferinţele pentru alimente despre care nici noi numai ştim exact ce conţin.
Despre al cincilea gust şi pericolul glutamatului de sodiu
Simona Lazăr: Foarte interesant este felul în care s-au dezvoltat papilele gustative, stomacul. Toate acele organe care se află pe traseul digestiv s-au dezvoltat diferit pe parcursul evoluţiei omului, ca fiinţă. E foarte interesant că papilele gustative sunt cel mai bine dezvoltate şi că, uneori, ceea ce place limbii, ceea ce place palatului, nu place stomacului. Şi asta pentru că stomacul este încă al omului frugivor, în vreme ce papilele gustative sunt ale omului sofisticat.
Dr Mihaela Bilic: Şi mai periculos de atât, chiar a apărut şi al cincilea gust. Lucrurile nu evoluează într-o direcţie care să fie liniştitioare. Iată acest glutamat de sodiu, care a fost adus din bucătăria asiatică şi pentru care noi nu am fost pregătiţi. El stimulează papilele gustative nu doar de pe limbă, s-a constatat acum că există şi pe mucoasa obrajilor, în întreaga cavitate bucală. Şi acest glutamat de sodiu este singura substanţă care le stimulează. Nu întâmplător, în momentul în care citiţi pe o etichetă, fie ea pe produse din carne, mezeluri, fie la prăjituri, prezenţa acestei substanţe care umple gura, la modul fizic, de plăcere, este periculoasă pentru că este un număr mult mai mare de receptori pentru glutamat şi intensitatea acestui gust este clar că e una care ne ia prin surprindere, şi ne place un pic prea mult, şi o vom căuta din nou şi din nou şi din nou. Deci poate crea dependenţă această intensitate supremă a glutamatului.
Simona Lazăr: Îmi aduc aminte că, în copilărie, o ciorbiţă făcută cu carne de găină crescută în curte, la bunica, nu putea fi întrecută de nimic. Gustul acela al cărnii păsării de curte era divin. Astăzi, după ce am învăţat să punem pliculeţe cu “gust de...” în mâncare, am putea fierbe noi şi şaptre găini o dată, că parcă nu mai e gustul ăla, deşi cu siguranţă el există, dar senzorii noştri sunt în deficit.
Dr Mihaela Bilic: Exact, gustul a fost pervertit. Şi atunci mesajul meu ar fi unul cu implicare şi mai profundă: dacă noi am pierdur acest război, haideţi să le dăm copiilor posibilitatea să nu-l piardă. Adică: haideţi să-i lăsăm pe copii să mănânce alimentele aşa cum se găsesc ele în natură, să renunţăm să mai punem condimente din acestea sub formă de praf, care nu ştim exact ce conţin, din ce sunt obţinute, să lăsăm zahărul şi sarea din alimentaţia copiilor, să le eliminăm, pentru că există gust dulce în natură şi cu siguranţă papilele noastre gustative au fost proiectate genetic să-l recunoască, şi să se îndrepte spre gustul dulce cu plăcere. Nu trebuie să intensificăm stimulii, pentru că altfel s-ar putea să ajungem să fim satisfăcuţi de un gust extrem de puternic şi să considerăm fade, anoste, lipsite de interes alimentele care nu au acel gust puternic. Gustul se educă şi trebuie să învăţăm să ne placă ce trebuie să ne placă. Însă, atenţie, copiii chiar se nasc cu un gust corect şi noi, dacă îi iubim, ca părinţi, trebuie să le dăm posibilitatea ca acest gust să rămână nealterat.
“Ar trebui să dăm «restart»”
Simona Lazăr: Îmi aduc aminte că o anumită situaţie tragică pentru omenire, vorbim de cel de al doilea război mondial, a provocat ceva surprinzător, într-o ţară care se afla în avangarda acestei industrii a prafurilor şi a concentratelor diferitelor produse care înlocuiau alimentele naturale. Vorbesc despre Elveţia, unde s-au inventat şi prafurile de pus în ciorbă, unde s-a inventat şi laptele condensat, şi o mulţime de alte ingrediente de acest tip. În timpul războiului, pentru că era o ţară neutră, închisă din toate părţile, nu a mai putut să importe zahărul, iar acest lucru a condus la ceva absolut uluitor: la întoarcerea la unîndulcitor natural, aşa cum se făcea în Evul Mediu, respectiv la “vin cuit”, adică la acea melasă obţinută prin fierberea, timp îndelungat, la foc mic, a fructelor care conţin fructoză din belşug. Şi au început să folosească, pentru diferite dulciuri, doar această substanţă vâscoasă şi foarte dulce. E foarte interesant, pentru că elveţienii uitaseră reţeta, iar războiul i-a întors la ea, dar până în ziua de azi mâncărurile tradiţionale nu se mai fac cu zahăr, ci cu “vin cuit”. Ce i-ar trebui omenirii, pentru ca să se întoarcă la vechile şi bunele obiceiuri culinare?
Dr Mihaela Bilic: E nedreaptă întrebarea dv. Nu pot să spun “sfârşitul lumii”, vă daţi seama. Dar cred că ar trebui un pic să procedăm ca şi la computere: atunci când se blochează şi ies de sub control, atunci când totul devine aberant, se dă “restart”. Aşa că eu cred că ar trebui să punem punct, să ne oprim un pic şi să redefinim ce înseamnă noţiuni de bază, gust de bază, relaţii între oameni bazate pe sentimente şi nu pe interese, să ne întoarcem la a fi oameni şi a mânca mâncarea aceea lăsată de natură. Nu ştiu să spun care e soluţia, dar cu siguranţă acum, în acest moment, drumul pe care suntem pare a fi unul care nu duce spre ceva bun.
Simona Lazăr: Ca medic nutriţionist, care credeţi că ar trebui să fie aliaţii dv. şi, în ultimă instanţă, chiar şi aliaţii noştri? Bucătarii de restaurante, profesorii, poate un sistem de învăţământ care să pună mai multă bază pe educaţia alimentară?
Dr Mihaela Bilic: E greu de răspuns. Eu aş fi zis, pentru că tot am adus-o aici pe tanti Cornelia din Făgăraş: eu m-aş duce să trăiesc acolo, în Făgăraş, pentru că numai a fi prezent acolo dintr-o dată îţi rezolvă problemele. Nici nu trebuie să îţi mai baţi capul, viaţa oamenilor de acolo este aşa cum trebuie să fie...
Simona Lazăr: Încă este...
Dr Mihaela Bilic: Încă este, da. Aici, în Bucureşti, mi-e greu să vă răspund. Pentru că dacă eu aş zice: hai înapoi în familie – familia nu prea mai există, oamenii nu mai mănâncă unii cu alţii, masa în familie nu mai e nici măcar de sărbătoare, ce să mai vorbesc să fie zilnică. Dacă te duci la supermarket şi ştiu eu ce aliment ai vrea să găseşti, de fapt găseşti altele. În piaţă nu mai sunt legumele de demult, pentru că ţăranii noştri cultivă legumele cu seminţe de la turci. Nici măcar nu ştiu unde aş putea să mă duc, unde aş putea găsi acel nucleu care să-ţi dea siguranţa că te afli pe mâini bune şi că de acum încolo ai putea să ai o viaţă construită pe principii fireşti, de sănătate şi de bine. Dac-ar fi să nu vorbesc cu raţiune, ci numai cu inima, aş spune: aş pleca la tanti Cornelia în Făgăraş. Încă, acolo, este viaţă adevărată.
Simona Lazăr: Numai că nu putem pleca cu toţiila tanti Cornelia, oricâtă inimă mare are dânsa.
Dr Mihaela Bilic: Atunci să aducem Făgăraşul acasă. Trăim în România, pe o muchie de cuţit. Pe un fir întins deasupra prăpastiei. De pe acest fir de aţă subţire, balansul nostru ar putea să fie mai mult spre tradiţie, spre ceea ce vine din vechime, nu spre această modă, spre acest nou care ne este impus de o Europă foarte dezvoltată şi dornică să îşi vândă produsele.
Simona Lazăr: A existat într-o vreme o dispută întreagă legată de faptul că noi, românii, nu gătim sănătos. Că gătim cu prea multă grăsime, cu prăjeală, cu rântaş şi cine ştie ce alte neplăcute obiceiuri culinare om fi având...
Dr Mihaela Bilic: Sunt de acord, numai că, atenţie, şi bucătăria trebuie updatată la stilul de viaţă prezent. Când oamenii găteau cu grăsime şi cu rântaş, găteau aşa pentru că trebuia să le ţină de foame, şi pentru că ei mergeau prin frig sau la coasă, şi pentru că mâncau o dată sau de două ori în zi. Acum bucătăria aceea nu mai are ce să caute într-un stil de viaţă sedentar. Dar bucătăria se adaptează stilului de viaţă într-un mod firesc, în momentul în care vrei să faci lucrurile echilibrate. Cu siguranţă mâncarea semipreparată dintr-o cutie nu reprezintă un câştig. Nu putem elimina gătitul din viaţa noastră pentru a aloca timp pentru altceva. Nimic nu este mai important decât ceea ce mâncăm. De aici trebuie pornit, de la noţiunea de familie, de mâncare corectă şi sănătoasă, din prima zi în care ne naştem, fără lucruri care să vină apoi şi să ne polueze educaţia, iar noi să le considerăm normale. Să fim fireşti şi naturali de când ne naştem.
Simona Lazăr: Pentru că am început dialogul despre cartea de nutriţie pentru familie “Sănătatea are gust” întrebându-vă “are sănătatea gust?”, vă întreb acum: ce gust are ziua aceasta, în care aţi ieşit dinaintea cititorilor cu o carte?
Dr Mihaela Bilic: E aşa de complicat de descris acest gust încât nici nu pot să spun exact care sunt ingredientele. Doar că are gustul fericirii.
Articol publicat in editia online a Jurnalului National din 26 oct 2011
Cartea cu prieteni: „Sănătatea are gust”
Despre prietenie şi prieteni vorbim adeseori, dar cred că niciodată nu ne-am gândit că avem un prieten mai de nădejde decât oricare altul din jurul nostru şi acela este: mâncarea. Mai bine zis, dacă ştim cum să mâncăm, ce să mâncăm şi când să mâncăm, putem să aflăm multe despre prietenie. Despre prietenia dintre sănătate şi mâncare, despre prietenia dintre om şi alimente. Şi pentru că tocmai a aşezat dinaintea celor înfometaţi de cunoaştere o carte cu un titlu sugestiv - „Sănătatea are gust” (Editura Curtea Veche) – am rugat-o pe dna dr Mihaela Bilic, cunoscut nutriţionist, să ne vorbească despre această prietenie.
„Cred că noi am făcut din mâncare şi din tot ceea ce înseamnă alimentaţie o problemă, pe care am construit-o pe o fundaţie care nu există. Organismul nostru ştie să ceară ceea ce are nevoie, foamea, saţietatea sunt lucruri pe care nu trebuie numai să le acceptăm, ci să le exprimăm. Am declanşat un război acolo unde nu era nevoie de el şi organismul şi-a pierdut reperele şi a transformat mâncarea într-un duşman, pentru că ne-am adresat mâncării pentru cu totul alte probleme. Noi încercăm să umplem cu mâncare goluri, cum ar fi tristeţea, frustrarea, nerealizările, întotdeauna ne îndreptăm spre mâncare din punct de vedere emoţional şi nu realizăm că ea de fapt nu poate să umple acel gol şi nu ne poate rezolva o problemă”.
Mâncarea face parte din firescul vieţii, „mâncarea aceea autentică, aşa cum o făceau bunicele noastre”, mai spune autoarea, care, pentru a-i susţine pledoaria, le-a adus la Bucureşti (şi) pe bunicuţele din Ţara Făgăraşului, „să le vedem cât sunt de autentice, să le vedem că pot să bea un păhărel de rachiu, că pot să danseze la 80 de ani, că pot să gătească şi să meargă la coasă la vârsta aceasta, tocmai pentru că nu s-au îndepărtat niciodată de firesc”. Tanti Cornelia lu’ Moisoi, venită din satul făgărăşean Mândra, s-a aliat Mihaelei Bilic, îmbiindu-ne cu fasole bătută, zacuscă şi alte bunătăţi gătite după reţetele străvechi, la un eveniment de lansare care a început luni, 24 octombrie, la Clubul Loft din Bucureşti şi continuă şi azi, pentru că durează, ca nunţile din poveşti, trei zile şi trei nopţi.
„În onoarea noii mele cărţi de bucate, intitulată «Sănătatea are gust», am organizat o petrecere românească, tocmai pentru a ne aminti de rolul pe care mâncarea îl are în viaţa noastră şi de atmosfera în care trebuie să se desfăşoare masa”, spunea dr Mihaela Bilic. Pentru a-şi uimi şi mai mult oaspeţii, autoarea a împărţit locul pe şase secţiuni, câte una pentru fiecare dintre cele şase tipuri de alimentaţie la care face referinţă – masa în familie, la restaurant, la cantină, la colţ de stradă, serbarea câmpenească şi... bucătăria Raiului. „În aceste şase tablouri, dincolo de alimentele care sunt prezente pe mese, am vrut de fapt să recreez atmosfera, emoţia, ambianţa – care contează mai mult decât ceea ce avem în farfurie.”
Având 55 de capitole şi patru secţiuni majore (prima – de la naştere la senectute, a doua dedicată persoanelor care vor să-şi îmbunătăţească performanţele fizice sau intelectuale, a treia – despre alimentele-prietene, care ne pot ameliora starea de sănătate şi cea de a patra despre slăbiciunile noastre gurmande), „Sănătatea are gust” este o carte de familie, prima de acest fel care a apărut la noi.
Să mănânci ca-n Rai sau despre ciocolată, mere şi ispitele Evei
„Aici o să zâmbiţi, dar am primit două mesaje diferite, neaşteptate amândouă...”, îmi spune Mihaela Bilic, când o întreb despre conceptul „bucătăria Raiului”. „Am aflat că ciocolata şi boabele de cacao erau considerate de maiaşi şi de azteci ca fiind hrana zeilor. Şi am primit apoi de la un drag prieten, care este preot şi are doctoratul în religie, un mesaj care şi pe mine m-a pus pe gânduri: în Rai, Evei i-a fost interzis mărul şi din câte bunătăţi trebuie că există acolo, ea mărul acela l-a dorit. Statutul nostru de păcătoşi, de muritori, se trage de la un măr interzis. Alăturând cele două idei, aş spune că este esenţial nu numai să nu ne interzicem mâncăruri – pentru că, iată, că ele apoi devin dorite şi ne invită să păcătuim –, dar, atenţie, savoarea şi plăcerea venită din aliment trebuie nu numai permisă, trebuie degustată la maxim.” Trebuie doar măsură în toate.
Articol publicat in Jurnalul National din 26 oct.2011
„Cred că noi am făcut din mâncare şi din tot ceea ce înseamnă alimentaţie o problemă, pe care am construit-o pe o fundaţie care nu există. Organismul nostru ştie să ceară ceea ce are nevoie, foamea, saţietatea sunt lucruri pe care nu trebuie numai să le acceptăm, ci să le exprimăm. Am declanşat un război acolo unde nu era nevoie de el şi organismul şi-a pierdut reperele şi a transformat mâncarea într-un duşman, pentru că ne-am adresat mâncării pentru cu totul alte probleme. Noi încercăm să umplem cu mâncare goluri, cum ar fi tristeţea, frustrarea, nerealizările, întotdeauna ne îndreptăm spre mâncare din punct de vedere emoţional şi nu realizăm că ea de fapt nu poate să umple acel gol şi nu ne poate rezolva o problemă”.
Mâncarea face parte din firescul vieţii, „mâncarea aceea autentică, aşa cum o făceau bunicele noastre”, mai spune autoarea, care, pentru a-i susţine pledoaria, le-a adus la Bucureşti (şi) pe bunicuţele din Ţara Făgăraşului, „să le vedem cât sunt de autentice, să le vedem că pot să bea un păhărel de rachiu, că pot să danseze la 80 de ani, că pot să gătească şi să meargă la coasă la vârsta aceasta, tocmai pentru că nu s-au îndepărtat niciodată de firesc”. Tanti Cornelia lu’ Moisoi, venită din satul făgărăşean Mândra, s-a aliat Mihaelei Bilic, îmbiindu-ne cu fasole bătută, zacuscă şi alte bunătăţi gătite după reţetele străvechi, la un eveniment de lansare care a început luni, 24 octombrie, la Clubul Loft din Bucureşti şi continuă şi azi, pentru că durează, ca nunţile din poveşti, trei zile şi trei nopţi.
„În onoarea noii mele cărţi de bucate, intitulată «Sănătatea are gust», am organizat o petrecere românească, tocmai pentru a ne aminti de rolul pe care mâncarea îl are în viaţa noastră şi de atmosfera în care trebuie să se desfăşoare masa”, spunea dr Mihaela Bilic. Pentru a-şi uimi şi mai mult oaspeţii, autoarea a împărţit locul pe şase secţiuni, câte una pentru fiecare dintre cele şase tipuri de alimentaţie la care face referinţă – masa în familie, la restaurant, la cantină, la colţ de stradă, serbarea câmpenească şi... bucătăria Raiului. „În aceste şase tablouri, dincolo de alimentele care sunt prezente pe mese, am vrut de fapt să recreez atmosfera, emoţia, ambianţa – care contează mai mult decât ceea ce avem în farfurie.”
Având 55 de capitole şi patru secţiuni majore (prima – de la naştere la senectute, a doua dedicată persoanelor care vor să-şi îmbunătăţească performanţele fizice sau intelectuale, a treia – despre alimentele-prietene, care ne pot ameliora starea de sănătate şi cea de a patra despre slăbiciunile noastre gurmande), „Sănătatea are gust” este o carte de familie, prima de acest fel care a apărut la noi.
Să mănânci ca-n Rai sau despre ciocolată, mere şi ispitele Evei
„Aici o să zâmbiţi, dar am primit două mesaje diferite, neaşteptate amândouă...”, îmi spune Mihaela Bilic, când o întreb despre conceptul „bucătăria Raiului”. „Am aflat că ciocolata şi boabele de cacao erau considerate de maiaşi şi de azteci ca fiind hrana zeilor. Şi am primit apoi de la un drag prieten, care este preot şi are doctoratul în religie, un mesaj care şi pe mine m-a pus pe gânduri: în Rai, Evei i-a fost interzis mărul şi din câte bunătăţi trebuie că există acolo, ea mărul acela l-a dorit. Statutul nostru de păcătoşi, de muritori, se trage de la un măr interzis. Alăturând cele două idei, aş spune că este esenţial nu numai să nu ne interzicem mâncăruri – pentru că, iată, că ele apoi devin dorite şi ne invită să păcătuim –, dar, atenţie, savoarea şi plăcerea venită din aliment trebuie nu numai permisă, trebuie degustată la maxim.” Trebuie doar măsură în toate.
Articol publicat in Jurnalul National din 26 oct.2011
Michelle Obama scrie o carte despre bucătărie şi grădinărit
Nu e propriu-zis o carte de bucate, dar nici ea nu este bucătăreasă. Însă nici grădinăreasă nu era şi cu toate acestea, pentru prima dată de la Eleanor Roosevelt încoace, a plantat chiar cu mâinile ei răsadurile subţiri de roşii şi de ardei, în grădina... Casei Albe.
Michelle Obama, Prima Doamnă a Americii, duce cum ştie ea mai bine campania pentru o alimentaţie sănătoasă a americanilor. L-a susţinut pe Jamie Oliver când s-a dus în Lumea Nouă ca să lupte cu obiceiurile culinare ale americanilor – cele care au dus la creşterea fără precedent a numărului de obezi în "ţara tuturor posibilităţilor”. Este vectorul de imagine – şi nu numai – al mişcării "Let's Move” şi nu pregetă să facă dimineaţa câteva mişcări de gimnastică, în şcoli sau în centrele oraşelor, alături de "popor”. Patronează summit-uri dedicate alimentaţiei sănătoase – marţi şi miercuri, la Chicago, a prezidat prima întâlnire anuală pe tema hranei sănătoase a mişcării "Let's Move”. Şi pentru că exemplul personal face cât zece discursuri, s-a dus în piaţă, ca tot omul, cu panerul în mână, şi a cumpărat câteva kilograme de fructe şi legume proaspete.
La Casa Albă, a transformat o bucată de pajişte în grădină de legume. Prima de la "Victory Garden”, pe care Eleanor Roosevelt a hotărât să o înfiinţeze la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial. Spune că a fost inspirată să facă asta de cele două fiice ale cuplului prezidenţial, Sasha şi Malia. "Ele sunt catalizatorii schimbărilor în comportamentul alimentar al familiei mele”, declară Michelle Obama. Şi speră că eforturile ei vor conduce la transformări rapide şi vizibile în sistemul alimentar american. Felul în care faci cumpărăturile, cât şi cum găteşti, cum şi cât mănânci – toate astea pot suferi schimbări majore, în direcţia bună.
Zilele trecute, Michelle Obama i-a anunţat pe americani că... le pregăteşte ceva. O carte de bucate. Şi nu numai de bucate. De fapt, reţetele nu sunt decât un simplu pretext. "American Grown: How the White House Kitchen Garden Inspires Families, Schools and Communities” va ieşi pe piaţă în aprilie 2012. Cartea spune povestea grădinii de la Casa Albă, a reţetelor pregătite din legumele, fructele şi condimentele cultivate acolo. Oferă idei şi resurse pentru familiile, şcolile şi comunităţile care vor să creeze astfel de grădini, oferă sugestii şi sprijin pentru pieţele fermierilor. În fine, se doreşte a fi sfetnicul potrivit pentru toţi cei care vor cu adevărat să facă mici modificări în stilul de viaţă, pentru a obţine rezultate pozitive pentru sănătate.
Articol publicat in editia online a Jurnalului National din 27 oct 2011
Michelle Obama, Prima Doamnă a Americii, duce cum ştie ea mai bine campania pentru o alimentaţie sănătoasă a americanilor. L-a susţinut pe Jamie Oliver când s-a dus în Lumea Nouă ca să lupte cu obiceiurile culinare ale americanilor – cele care au dus la creşterea fără precedent a numărului de obezi în "ţara tuturor posibilităţilor”. Este vectorul de imagine – şi nu numai – al mişcării "Let's Move” şi nu pregetă să facă dimineaţa câteva mişcări de gimnastică, în şcoli sau în centrele oraşelor, alături de "popor”. Patronează summit-uri dedicate alimentaţiei sănătoase – marţi şi miercuri, la Chicago, a prezidat prima întâlnire anuală pe tema hranei sănătoase a mişcării "Let's Move”. Şi pentru că exemplul personal face cât zece discursuri, s-a dus în piaţă, ca tot omul, cu panerul în mână, şi a cumpărat câteva kilograme de fructe şi legume proaspete.
La Casa Albă, a transformat o bucată de pajişte în grădină de legume. Prima de la "Victory Garden”, pe care Eleanor Roosevelt a hotărât să o înfiinţeze la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial. Spune că a fost inspirată să facă asta de cele două fiice ale cuplului prezidenţial, Sasha şi Malia. "Ele sunt catalizatorii schimbărilor în comportamentul alimentar al familiei mele”, declară Michelle Obama. Şi speră că eforturile ei vor conduce la transformări rapide şi vizibile în sistemul alimentar american. Felul în care faci cumpărăturile, cât şi cum găteşti, cum şi cât mănânci – toate astea pot suferi schimbări majore, în direcţia bună.
Zilele trecute, Michelle Obama i-a anunţat pe americani că... le pregăteşte ceva. O carte de bucate. Şi nu numai de bucate. De fapt, reţetele nu sunt decât un simplu pretext. "American Grown: How the White House Kitchen Garden Inspires Families, Schools and Communities” va ieşi pe piaţă în aprilie 2012. Cartea spune povestea grădinii de la Casa Albă, a reţetelor pregătite din legumele, fructele şi condimentele cultivate acolo. Oferă idei şi resurse pentru familiile, şcolile şi comunităţile care vor să creeze astfel de grădini, oferă sugestii şi sprijin pentru pieţele fermierilor. În fine, se doreşte a fi sfetnicul potrivit pentru toţi cei care vor cu adevărat să facă mici modificări în stilul de viaţă, pentru a obţine rezultate pozitive pentru sănătate.
Articol publicat in editia online a Jurnalului National din 27 oct 2011
Paul McCartney, de la chitara "Beatles" la coada cratiţei
Lansată la puţină vreme după nunta lui Paul McCartney cu moştenitoarea unui miliardar, cartea de bucate a fostului component al legendarei trupe „Beatles” promite să devină best-seller-ul sezonului de cumpărături de Crăciun, în Marea Britanie.
De vreo douăzeci de ani, Paul McCartney a intrat în „The Guinness Book of Records” drept compozitorul cu cel mai mare succes din istoria muzicii - şi se pare că e foarte greu de dat jos de pe poziţia asta. Cu „Beatles”, trupa anilor '60 alături de care a cunoscut celebritatea, e de asemenea în Cartea Recordurilor – formaţia celor patru britanici fiind cea mai îndrăgită trupă rock din toate timpurile. Şi s-ar părea că Sir Paul se pregăteşte să mai intre o dată în „ceaslovul recordurilor”, la o categorie mai specială: bărbatul care a fost cel mai rapid dat pe brazdă de nevastă...
Ei, hai – veţi zice – că n-o fi chiar aşa! Dar cum să gândeşti altfel când vezi că Sir James Paul McCartney (ca să-i spunem numele-ntreg) s-a însurat pe 9 octombrie (cu Nancy Shevell, moştenitoarea unui miliardar newyorkez) şi nici nu s-a sfârşit luna că a şi scos pe piaţă o... carte de bucate. Vă veţi fi aşteptând să lanseze un compact disc cu melodii noi pentru cea de a treia soţie a lui. Ei bine, nu s-a întâmplat asta şi nu ştiu zău dacă de vină e „fata” (o puştoaică de 51 de ani, pe lângă Paul, care l-a 69 de ani s-a încumetat să-şi pună pentru a treia oară pirostriile), că nu l-o fi inspirat să mai compună un hit, ori poate pasiunile lui culinare latente or fi explodat tocmai acum, o dată cu noua iubire împărtăşită. Nedesluşite sunt căile... muzicii care sfârâie în tigaie şi bolboroseşte în oala cu ciorbă.
„Lordul rockului britanic” n-a fost chiar singurel în intreprinderea asta. Nevastă-sa, Nancy, e co-autoarea volumului „The Meat Free Monday Cookbook”. Mai mult decât atât, cei doi au avut şi un consilier de nădejde: pe carismaticul tele-bucătar Jamie Oliver. Gurile rele spun că Sir Paul o să-l bată, anul ăsta, pe drăguţul de Jamie, chiar la propriu-i joc şi că până-n Crăciun va avea vânzări spectaculoase, cartea cântăreţului depăşind-o, ca interes, pe cea a lui J.O. - „Jamie's Great Britain”, lansată numai cu o săptămână înainte. (Cu alte cuvinte, Jamie dragă, aşa-ţi trebuie dacă eşti prea generos!) Până la sfârşitul acestui an, cartea urmează să intre de asemenea pe pieţele din Australia, Franţa, Germania, Olanda şi Finlanda, iar în februarie, anul viitor, în Statele Unite ale Americii.
„Lunea fără carne”
Publicată în 40.000 de exemplare, cartea cuplului McCartney-Shevell se bazeză pe experienţa unei campanii pe care Sir John a dus-o în 2009. Ideea era de a convinge familiile britanice să mănânce măcar o dată pe săptămână fără carne. De aici şi titlul, pe care l-am putea traduce: „Carte de bucate pentru lunea fără carne”. Acuma, dacă veţi fi vrând să postiţi miercurea sau vinerea (cum se cuvine pe la noi), cartea tot vă ajută, că reţetele nu au habar de zilele săptămânii.
Campania lansată de Paul McCartney, în 2009, pornea de la un raport al Naţiunilor Unite, cu privire la consumul de carne în lume, care îi poziţiona pe britanici în fruntea clasamentului carnivorilor. Sir Paul, ca unul care a fost multă vreme vegetarian, aflând că industria cărnii şi fermele zootehnice sunt responsabile pentru procente destul de importante ale emisiilor în atmosferă de oxid de nitriu, de dioxid de carbon, de metan ş.a., a decis să se implice, pentru sănătatea oamenilor şi a planetei. În prefaţa cărţii, Paul McCartney scrie că, dacă ar deveni vegetarieni măcar o zi pe săptămână, oamenii ar putea să facă diferenţa între viitorul unei planete pe care ne vom simţi bine şi cel al unei planete pe care nu se va mai putea locui. La lansarea cărţii, la Londra, Paul McCartney a arătat care sunt avantajele deciziei de a fi măcar o zi pe săptămână vegetarian, de la implicaţiile sociale şi asupra mediului înconjurător, până la cele de etică sau de sănătate, ca să nu mai vorbim de avantajul financiar.
Nancy, în umbra Lindei McCartney
Ziceam că Nancy l-a dat pe brazdă pe Paul. De fapt, era doar o figură de stil. Ca să spunem adevărul adevărat – nu te supăra, Nancy, dar se pare că ţi-ai început cariera de nevastă la umbra Lindei, chiar dacă ţi-ai pus semnătura pe carte! - pasiunea pentru gastronomie Paul McCartney a dobândit-o în timpul primului său mariaj cu fotografa Linda Louise McCartney (prima Lady McCartney), născută Eastman. După căsătoria lor, în 1969, Linda s-a străduit să-l atragă pe Paul pe calea vegetarianismului, reuşind să facă din el un simbol al mişcării, în 1975. Ea l-a împins în faţă şi în mişcarea luptătorilor pentru drepturile animalelor. Iar în 1998, când a murit, i-a lăsat pe umeri toate proiectele ei. Pe cea de a doua nevastă, fotomodelul Heather Mills, Paul n-a avut şanse s-o dezveţe de gustul cărniţei. Numai că ea era dintre aceia care măncâncau o singură zi în săptămână carne (şi poate nici atât). Aş zice că se apropia de ideea de flexitarianism ori vegetarianism flexibil. Cu Nancy se pare că Paul se întoarce la bunele obiceiuri (alimentare) de cuplu, deprinse de la Linda. Cât despre „pofta” de a scrie cărţi de bucate, tot de la prima nevastă i-a venit. Ea e autoarea volumelor „Linda McCartney's Home Cooking”, „Linda's Kitchen” şi „Simple and Inspiring Recipes for Meatless Meals” (titlul ăsta din urmă spune mai mult decât trebuie despre cine i-a inspirat lui Paul cartea de bucate).
La 12 ani de la moartea primei neveste şi la o săptămână de la nunta cu cea de a treia, „The Meat Free Monday Cookbook” pare mai degrabă un omagiu pentru Linda, decât un dar pentru Nancy.
Articol publicat in editia online a Jurnalului National din 29 oct 2011
De vreo douăzeci de ani, Paul McCartney a intrat în „The Guinness Book of Records” drept compozitorul cu cel mai mare succes din istoria muzicii - şi se pare că e foarte greu de dat jos de pe poziţia asta. Cu „Beatles”, trupa anilor '60 alături de care a cunoscut celebritatea, e de asemenea în Cartea Recordurilor – formaţia celor patru britanici fiind cea mai îndrăgită trupă rock din toate timpurile. Şi s-ar părea că Sir Paul se pregăteşte să mai intre o dată în „ceaslovul recordurilor”, la o categorie mai specială: bărbatul care a fost cel mai rapid dat pe brazdă de nevastă...
Ei, hai – veţi zice – că n-o fi chiar aşa! Dar cum să gândeşti altfel când vezi că Sir James Paul McCartney (ca să-i spunem numele-ntreg) s-a însurat pe 9 octombrie (cu Nancy Shevell, moştenitoarea unui miliardar newyorkez) şi nici nu s-a sfârşit luna că a şi scos pe piaţă o... carte de bucate. Vă veţi fi aşteptând să lanseze un compact disc cu melodii noi pentru cea de a treia soţie a lui. Ei bine, nu s-a întâmplat asta şi nu ştiu zău dacă de vină e „fata” (o puştoaică de 51 de ani, pe lângă Paul, care l-a 69 de ani s-a încumetat să-şi pună pentru a treia oară pirostriile), că nu l-o fi inspirat să mai compună un hit, ori poate pasiunile lui culinare latente or fi explodat tocmai acum, o dată cu noua iubire împărtăşită. Nedesluşite sunt căile... muzicii care sfârâie în tigaie şi bolboroseşte în oala cu ciorbă.
„Lordul rockului britanic” n-a fost chiar singurel în intreprinderea asta. Nevastă-sa, Nancy, e co-autoarea volumului „The Meat Free Monday Cookbook”. Mai mult decât atât, cei doi au avut şi un consilier de nădejde: pe carismaticul tele-bucătar Jamie Oliver. Gurile rele spun că Sir Paul o să-l bată, anul ăsta, pe drăguţul de Jamie, chiar la propriu-i joc şi că până-n Crăciun va avea vânzări spectaculoase, cartea cântăreţului depăşind-o, ca interes, pe cea a lui J.O. - „Jamie's Great Britain”, lansată numai cu o săptămână înainte. (Cu alte cuvinte, Jamie dragă, aşa-ţi trebuie dacă eşti prea generos!) Până la sfârşitul acestui an, cartea urmează să intre de asemenea pe pieţele din Australia, Franţa, Germania, Olanda şi Finlanda, iar în februarie, anul viitor, în Statele Unite ale Americii.
„Lunea fără carne”
Publicată în 40.000 de exemplare, cartea cuplului McCartney-Shevell se bazeză pe experienţa unei campanii pe care Sir John a dus-o în 2009. Ideea era de a convinge familiile britanice să mănânce măcar o dată pe săptămână fără carne. De aici şi titlul, pe care l-am putea traduce: „Carte de bucate pentru lunea fără carne”. Acuma, dacă veţi fi vrând să postiţi miercurea sau vinerea (cum se cuvine pe la noi), cartea tot vă ajută, că reţetele nu au habar de zilele săptămânii.
Campania lansată de Paul McCartney, în 2009, pornea de la un raport al Naţiunilor Unite, cu privire la consumul de carne în lume, care îi poziţiona pe britanici în fruntea clasamentului carnivorilor. Sir Paul, ca unul care a fost multă vreme vegetarian, aflând că industria cărnii şi fermele zootehnice sunt responsabile pentru procente destul de importante ale emisiilor în atmosferă de oxid de nitriu, de dioxid de carbon, de metan ş.a., a decis să se implice, pentru sănătatea oamenilor şi a planetei. În prefaţa cărţii, Paul McCartney scrie că, dacă ar deveni vegetarieni măcar o zi pe săptămână, oamenii ar putea să facă diferenţa între viitorul unei planete pe care ne vom simţi bine şi cel al unei planete pe care nu se va mai putea locui. La lansarea cărţii, la Londra, Paul McCartney a arătat care sunt avantajele deciziei de a fi măcar o zi pe săptămână vegetarian, de la implicaţiile sociale şi asupra mediului înconjurător, până la cele de etică sau de sănătate, ca să nu mai vorbim de avantajul financiar.
Nancy, în umbra Lindei McCartney
Ziceam că Nancy l-a dat pe brazdă pe Paul. De fapt, era doar o figură de stil. Ca să spunem adevărul adevărat – nu te supăra, Nancy, dar se pare că ţi-ai început cariera de nevastă la umbra Lindei, chiar dacă ţi-ai pus semnătura pe carte! - pasiunea pentru gastronomie Paul McCartney a dobândit-o în timpul primului său mariaj cu fotografa Linda Louise McCartney (prima Lady McCartney), născută Eastman. După căsătoria lor, în 1969, Linda s-a străduit să-l atragă pe Paul pe calea vegetarianismului, reuşind să facă din el un simbol al mişcării, în 1975. Ea l-a împins în faţă şi în mişcarea luptătorilor pentru drepturile animalelor. Iar în 1998, când a murit, i-a lăsat pe umeri toate proiectele ei. Pe cea de a doua nevastă, fotomodelul Heather Mills, Paul n-a avut şanse s-o dezveţe de gustul cărniţei. Numai că ea era dintre aceia care măncâncau o singură zi în săptămână carne (şi poate nici atât). Aş zice că se apropia de ideea de flexitarianism ori vegetarianism flexibil. Cu Nancy se pare că Paul se întoarce la bunele obiceiuri (alimentare) de cuplu, deprinse de la Linda. Cât despre „pofta” de a scrie cărţi de bucate, tot de la prima nevastă i-a venit. Ea e autoarea volumelor „Linda McCartney's Home Cooking”, „Linda's Kitchen” şi „Simple and Inspiring Recipes for Meatless Meals” (titlul ăsta din urmă spune mai mult decât trebuie despre cine i-a inspirat lui Paul cartea de bucate).
La 12 ani de la moartea primei neveste şi la o săptămână de la nunta cu cea de a treia, „The Meat Free Monday Cookbook” pare mai degrabă un omagiu pentru Linda, decât un dar pentru Nancy.
Articol publicat in editia online a Jurnalului National din 29 oct 2011
Reţete dictate de fantome şi-o carte de bucate a celebrităţilor moarte
La ora la care scriu aceste rânduri, mai e undeva un colţ de planetă unde noaptea de Halloween încă nu s-a sfârşit; o fantomă sau un “mort-viu” mai dictează, încă, o reţetă de biscuiţi şpriţaţi cu ciocolată pentru o nepoată căreia i s-a făcut dor de dulciurile bunicii. Veţi fi crezând poate că aiurez, că m-o fi atins vreun blestem ciudat, însă tot ce citiţi acum e perfect plauzibil.
În bucătărie, pe urmele vedetelor de la Hollywood
Noaptea asta, un foarte îndrăgit realizator de emisiuni radio, ascultate în Statele Unite ale Americii şi-n Canada, deopotrivă, Frank DeCaro a lansat în direct, “pe unde”, “Cartea de bucate a celebrităţilor moarte” (“Dead Celebrity Cookbook”). De ce a ales noaptea de Halloween pentru lansare e lesne de înţeles. Iar ce se află între coperţile cărţii veţi afla citind mai departe. Toate vedetele din Era de Aur a Hollywoodului, cu reţetele şi anecdotica lor, şi-au dat întâlnire pentru un festin pantagruelic. Câştigătoarele statuetei Oscar Elizabeth Taylor şi Katharine Hepburn, comicii Lucille Ball şi John Ritter, Liberace, Frank Sinatra ş.a. DeCaro povestea că-ntr-o altă noapte de Halloween, în 1975, pe când era elev la un colegiu din New Jersey, a organizat o petrecere foarte reuşită, la care toţi trebuiau să vină costumaţi în vedeta preferată. Vedeta trebuia să fi fost “oale şi ulcele” de ceva vreme. Asta era regula nopţii. “A fost una dintre cele mai reuşite petreceri pe care le-am dat vreodată”, a povestit el, spunând că probabil atunci au încolţit seminţele cărţii de acum. DeCaro a fost mereu interesat de ce au lăsat în urma lor marii artişti ai Americii (când au plecat pe lumea ailaltă), aşa că s-a apucat să colecţioneze reviste, ziare, almanahuri vechi, cărţi, monografii şi nu numai. (Mă întreb dacă în bogata lui colecţie s-o fi aflând şi “The Hollywood Vegetarian Cookbook” a Franciei Ruppen, pe care o am şi eu în biblioteca mea – dacă nu, promit să i-o împrumut la nevoie).
Cert este că, gurmand desăvârşit cum se află, De Caro a încercat - împreună cu soţul lui, Jim Colucci (cei doi fac parte din comunitatea americană de gay, lesbiene şi trasnsexuali şi sunt căsătoriţi, după legile de-acasă de la ei, din vara acestui an) - în propria-i bucătărie toate reţetele pe care le-a aflat, atribuite vedetelor. “Nu sunt sigur că toţi au creat reţetele despre care se crede că le aparţin. Unii dintre ei doar au lăsat să li se alăture numele unui fel de mâncare”, spunea în toiul nopţii de Halloween Frank DeCaro. “Dar acum, pas de-i mai întreabă dacă reţeta e a lor de-adevăratelea sau nu”, zice el prevalându-se de faptul că celebrităţile cu pricina sunt moarte. Toate.
Fantomele celor dragi şi reţetele lor preferate
Eu i-aş sugera să nu dispere şi să şi-o ia ca aliat într-o astfel de întreprindere pe Mary Ann Winkowski, cunoscut “investigator paranormal”, a cărei existenţă, de altfel, a inspirat şi un film de televiziune, realizat de CBS, “The Ghost Whisperer”.
Winkowski este un cunoscut vânător de fantome. Ea ţine să precizeze adeseori că nu este un “medium” clasic, nu intră în contact cu spiritele care au plecat deja în grădinile Paradisului (ori în focurile Gheenei), ci poate vorbi doar cu acelea care încă mai bântuie pe pământ. Adică... cu fantomele (ori cu cei aflaţi în Purgatoriu, în aşteptarea “autobuzului” care să-i ducă la destinaţia finală). De obicei îi ajută pe oameni să vorbească cu cei dragi, care au murit de curând. Nu găseşti butonii de argint ai bunicului, testamentul soţului sau reţeta mamei tale? O chemi pe Mary Ann. Cât nu e prea târziu...
Interesant e că din mai multe astfel de întâlniri paranormale, Mary Ann Winkowski a reuşit să afle reţete cât pentru o carte de bucate. “Mai mult de o sută de reţete”, scrie ea pe coperta cărţii “Beyound Delicious. The Ghost Whisperer's Cookbook. More than 100 recipes from the Dearly Departed”. Şi mai interesant este că Mary Ann afirmă că nu întotdeauna ea a cerut reţetele fantomelor, ci fantomele au venit la ea, cerându-i să le noteze. “Probabil că nu puteau pleca de pe pământ şi rămâneau să bântuie printre noi pentru că mai aveau ceva reţete de împărtăşit”, crede ea. N-a întrebat-o însă nimeni dacă ştie cumva ce s-a mai întâmplat cu fantomele alea după ce i-au dat reţetele. Şi-or fi găsit liniştea? Or fi ajuns în Rai?
Friptura de miel a lui Frank Sinatra
Dar să ne întoarcem la cartea lui Frank DeCaro, să o frunzărim şi să alegem o reţetă din ea. Ce-aţi zice de “Frank Sinatra's Barbecued Lamb”?
Piciorul de miel se va folosi cu tot cu os (e de preferat partea de sus, cu tot cu şold). Prepari o marinadă dintr-o cană de ulei de măsline, opt linguri de oţet de vin, doi căţei de ustuoi, o linguriţă de sare. Torni marinada într-o tavă adâncă, pui piciorul de miel cu pielea în sus şi îl ungi cu o jumătate de cană de muştar. Îl laşi aşa la marinat toată noaptea. A doua zi, pui piciorul de miel pe grillul fierbinte, cu partea unsă cu muştar în jos. Când se rumeneşte, îl întorci pe partea cealaltă. Ar trebui să stea pe grill cam o oră, oricum, nu mai puţin de 45 de minute. Pentru servire, se taie în felii foarte suţiri.
Articol publicat in editia online a Jurnalului National, la 1 nov 2011.
În bucătărie, pe urmele vedetelor de la Hollywood
Noaptea asta, un foarte îndrăgit realizator de emisiuni radio, ascultate în Statele Unite ale Americii şi-n Canada, deopotrivă, Frank DeCaro a lansat în direct, “pe unde”, “Cartea de bucate a celebrităţilor moarte” (“Dead Celebrity Cookbook”). De ce a ales noaptea de Halloween pentru lansare e lesne de înţeles. Iar ce se află între coperţile cărţii veţi afla citind mai departe. Toate vedetele din Era de Aur a Hollywoodului, cu reţetele şi anecdotica lor, şi-au dat întâlnire pentru un festin pantagruelic. Câştigătoarele statuetei Oscar Elizabeth Taylor şi Katharine Hepburn, comicii Lucille Ball şi John Ritter, Liberace, Frank Sinatra ş.a. DeCaro povestea că-ntr-o altă noapte de Halloween, în 1975, pe când era elev la un colegiu din New Jersey, a organizat o petrecere foarte reuşită, la care toţi trebuiau să vină costumaţi în vedeta preferată. Vedeta trebuia să fi fost “oale şi ulcele” de ceva vreme. Asta era regula nopţii. “A fost una dintre cele mai reuşite petreceri pe care le-am dat vreodată”, a povestit el, spunând că probabil atunci au încolţit seminţele cărţii de acum. DeCaro a fost mereu interesat de ce au lăsat în urma lor marii artişti ai Americii (când au plecat pe lumea ailaltă), aşa că s-a apucat să colecţioneze reviste, ziare, almanahuri vechi, cărţi, monografii şi nu numai. (Mă întreb dacă în bogata lui colecţie s-o fi aflând şi “The Hollywood Vegetarian Cookbook” a Franciei Ruppen, pe care o am şi eu în biblioteca mea – dacă nu, promit să i-o împrumut la nevoie).
Cert este că, gurmand desăvârşit cum se află, De Caro a încercat - împreună cu soţul lui, Jim Colucci (cei doi fac parte din comunitatea americană de gay, lesbiene şi trasnsexuali şi sunt căsătoriţi, după legile de-acasă de la ei, din vara acestui an) - în propria-i bucătărie toate reţetele pe care le-a aflat, atribuite vedetelor. “Nu sunt sigur că toţi au creat reţetele despre care se crede că le aparţin. Unii dintre ei doar au lăsat să li se alăture numele unui fel de mâncare”, spunea în toiul nopţii de Halloween Frank DeCaro. “Dar acum, pas de-i mai întreabă dacă reţeta e a lor de-adevăratelea sau nu”, zice el prevalându-se de faptul că celebrităţile cu pricina sunt moarte. Toate.
Fantomele celor dragi şi reţetele lor preferate
Eu i-aş sugera să nu dispere şi să şi-o ia ca aliat într-o astfel de întreprindere pe Mary Ann Winkowski, cunoscut “investigator paranormal”, a cărei existenţă, de altfel, a inspirat şi un film de televiziune, realizat de CBS, “The Ghost Whisperer”.
Winkowski este un cunoscut vânător de fantome. Ea ţine să precizeze adeseori că nu este un “medium” clasic, nu intră în contact cu spiritele care au plecat deja în grădinile Paradisului (ori în focurile Gheenei), ci poate vorbi doar cu acelea care încă mai bântuie pe pământ. Adică... cu fantomele (ori cu cei aflaţi în Purgatoriu, în aşteptarea “autobuzului” care să-i ducă la destinaţia finală). De obicei îi ajută pe oameni să vorbească cu cei dragi, care au murit de curând. Nu găseşti butonii de argint ai bunicului, testamentul soţului sau reţeta mamei tale? O chemi pe Mary Ann. Cât nu e prea târziu...
Interesant e că din mai multe astfel de întâlniri paranormale, Mary Ann Winkowski a reuşit să afle reţete cât pentru o carte de bucate. “Mai mult de o sută de reţete”, scrie ea pe coperta cărţii “Beyound Delicious. The Ghost Whisperer's Cookbook. More than 100 recipes from the Dearly Departed”. Şi mai interesant este că Mary Ann afirmă că nu întotdeauna ea a cerut reţetele fantomelor, ci fantomele au venit la ea, cerându-i să le noteze. “Probabil că nu puteau pleca de pe pământ şi rămâneau să bântuie printre noi pentru că mai aveau ceva reţete de împărtăşit”, crede ea. N-a întrebat-o însă nimeni dacă ştie cumva ce s-a mai întâmplat cu fantomele alea după ce i-au dat reţetele. Şi-or fi găsit liniştea? Or fi ajuns în Rai?
Friptura de miel a lui Frank Sinatra
Dar să ne întoarcem la cartea lui Frank DeCaro, să o frunzărim şi să alegem o reţetă din ea. Ce-aţi zice de “Frank Sinatra's Barbecued Lamb”?
Piciorul de miel se va folosi cu tot cu os (e de preferat partea de sus, cu tot cu şold). Prepari o marinadă dintr-o cană de ulei de măsline, opt linguri de oţet de vin, doi căţei de ustuoi, o linguriţă de sare. Torni marinada într-o tavă adâncă, pui piciorul de miel cu pielea în sus şi îl ungi cu o jumătate de cană de muştar. Îl laşi aşa la marinat toată noaptea. A doua zi, pui piciorul de miel pe grillul fierbinte, cu partea unsă cu muştar în jos. Când se rumeneşte, îl întorci pe partea cealaltă. Ar trebui să stea pe grill cam o oră, oricum, nu mai puţin de 45 de minute. Pentru servire, se taie în felii foarte suţiri.
Articol publicat in editia online a Jurnalului National, la 1 nov 2011.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)